Umbrele din casa noastră: Când dragostea devine povară

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! a țipat mama, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Rochia mea de mireasă atârna pe umeraș, udă de la fuga prin ploaie, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

— Nu vreau să mă mărit cu Vlad, am spus printre suspine. Nu-l iubesc. Nu simt nimic pentru el, doar… frică și o liniște ciudată.

Mama s-a apropiat de mine, mi-a luat fața între palme și mi-a șoptit:

— Dragostea vine după nuntă, fata mea. Vlad e băiat bun, are serviciu la bancă, nu bea, nu umblă aiurea. O să fii în siguranță cu el. Noi nu ne permitem să visăm la mai mult.

Tata nu a spus nimic. Stătea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Știam că îl apasă datoriile la întreținere și ratele la bancă. Știam că Vlad ne-a ajutat de câteva ori, discret, fără să spună nimănui.

În ziua nunții, cerul era plumburiu. Am intrat în sala de la Casa Căsătoriilor cu pași mici, tremurând. Vlad m-a privit scurt, apoi și-a aranjat cravata. Nu mi-a zâmbit. Nici eu lui. Am semnat actele ca doi străini care fac un pact rece.

Anii au trecut ca un vis urât. Vlad venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. Eu lucram la farmacie, încercând să-mi găsesc liniștea printre rafturi cu medicamente și clienți grăbiți. Seara, ne întâlneam la masă și vorbeam despre facturi, despre vreme, despre nimic important.

— Irina, ai văzut factura la gaze? a întrebat el într-o seară.

— Da, e mai mare ca luna trecută.

— Poate ar trebui să mai stingem din calorifere.

— Poate ar trebui să vorbim despre noi doi, Vlad.

A tăcut. S-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon să fumeze.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se lipeau ude de trotuare și orașul mirosea a frig și a tristețe, am găsit în buzunarul hainei lui Vlad o scrisoare mototolită. Era de la o femeie pe nume Camelia. Scrisul era tremurat:

„Vlad, nu mai pot trăi așa. Mi-ai promis că vei divorța de Irina. Nu mai pot fi doar umbra ta.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat pe marginea patului ore întregi, ținând scrisoarea în mână. M-am gândit la toate serile când Vlad dispărea fără explicații, la toate minciunile mici care se adunaseră între noi ca praful sub covor.

Când s-a întors acasă, l-am privit drept în ochi:

— Cine e Camelia?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc:

— E cineva cu care am fost înainte să te cunosc… N-am putut să rup legătura.

— De ce te-ai însurat cu mine?

— Pentru că familia ta avea nevoie de ajutor. Pentru că ai părut mereu atât de singură… Pentru că nici eu nu știam ce vreau.

Am izbucnit în plâns. Toate certitudinile mele s-au prăbușit într-o clipă. Am realizat că niciunul dintre noi nu fusese sincer. Că ne-am mințit reciproc din frică și din dorința de a nu răni pe nimeni.

În lunile care au urmat, am încercat să reparăm ceva ce nu fusese niciodată întreg. Am mers la consiliere de cuplu, am vorbit ore întregi despre trecut și despre greșelile noastre. Dar rana era prea adâncă.

Mama a venit într-o zi la mine și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ce-ai pățit, fata mea?

— Mama… nu pot să mai trăiesc așa. Nu pot să fiu fericită lângă un om care iubește pe altcineva.

A oftat greu:

— Știu că nu e ușor. Dar viața nu e ca în filmele alea americane. La noi, oamenii rămân împreună chiar dacă nu se iubesc. Pentru copii, pentru casă…

— Dar eu nu vreau să fiu ca tine! am strigat fără să-mi dau seama.

S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Poate ai dreptate… Poate noi am greșit când ți-am cerut să alegi siguranța în locul fericirii.

Am divorțat de Vlad într-o dimineață rece de februarie. Am ieșit din tribunal cu inima grea, dar cu un sentiment ciudat de eliberare. Tata m-a îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani:

— Îmi pare rău că te-am împins spre asta…

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din București. Încerc să mă regăsesc printre lucruri simple: o carte bună, o cafea băută pe balcon, o plimbare prin parc. Uneori mă întreb dacă voi avea curajul să iubesc din nou sau dacă frica va rămâne mereu cu mine ca o umbră.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi alegem compromisul doar pentru liniște? Și cât de mult ne costă asta sufletul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?