De ce mă judecă propria mea fiică pentru ceea ce nu pot să-i ofer?

— Nu e corect, mamă! Mereu trebuie să mă uit la ce primesc de la alții, niciodată de la tine!
Vocea Zuzanei răsună în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima mi se strânge ca o frunză uscată. O privesc peste masă, încercând să-i citesc pe chip furia, dar și durerea.
— Zuzana, știi bine că nu pot… pensia mea abia ajunge pentru medicamente și facturi.
— Dar socrii mei pot! Lor nu le lipsește nimic! M-au ajutat cu avansul la apartament, cu mobila, cu tot! Tu… tu nici măcar nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ceva.
Mă simt mică, neputincioasă. Aș vrea să-i spun că am întrebat, dar mereu răspunsul ei a fost „mă descurc”. Poate n-am insistat destul. Poate am greșit.
— Zuzana, nu e vorba că nu vreau…
— Atunci ce? Că nu poți? Toată viața ai muncit la fabrică, iar acum n-ai nimic!
Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice boală. Mă gândesc la anii în care am tras de mine în schimburi de noapte, la zilele când veneam acasă cu mâinile crăpate și ochii roșii de oboseală. Totul pentru ea. Pentru ca ea să aibă haine curate, caiete noi, o masă caldă.
— Am muncit cât am putut, Zuzana. Știi bine că după ce a murit tatăl tău…
— Nu vreau să aud scuze!
Se ridică brusc de la masă, trântind scaunul. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Ușa se izbește în urma ei și rămân singură, cu ceaiul rece și amintirile care mă sufocă.

În fiecare seară mă uit la poza lui Gheorghe, soțul meu. Îi șoptesc: „Ce-am greșit? De ce nu mă mai vede copilul nostru?” Dar răspunsul nu vine niciodată. În locul lui, doar tăcerea grea a apartamentului bătrânesc.

Zuzana nu mă sună cu zilele. Când o face, e doar ca să-mi spună ce au mai făcut socrii ei: „Au fost cu noi la munte”, „Ne-au dat bani pentru renovare”, „Ne-au luat mobilă nouă”. Mă simt ca o povară, ca un obiect vechi uitat într-un colț.

Într-o zi, primesc un telefon de la vecina mea, doamna Stanca:
— Maria, ai auzit? S-a îmbolnăvit soțul Zuzanei. E la spital.
Mă îmbrac în grabă și iau autobuzul spre spital. Pe drum îmi frământ mâinile: „Oare mă va lăsa să intru? Oare are nevoie de mine?”

La spital, Zuzana stă pe un scaun din hol, cu ochii umflați de plâns. Când mă vede, se ridică ezitant.
— Mamă… n-am vrut să te sun… n-am vrut să te deranjez.
Mă apropii și îi iau mâinile reci între ale mele.
— Sunt aici, Zuzana. Orice-ar fi.
Ea izbucnește în plâns și se sprijină pe umărul meu ca atunci când era mică și se lovea la genunchi.

— Mi-e frică, mamă… Ce fac dacă-l pierd?
— Nu-l vei pierde. Și dacă ai nevoie de ceva… orice…
— Nu vreau bani, mamă. Vreau doar să fii aici.

Atunci înțeleg că uneori dragostea nu se măsoară în bani sau lucruri scumpe. Dar rana rămâne — rana comparației, a neputinței mele de a-i oferi mai mult decât prezența mea firavă.

După ce soțul ei se face bine, Zuzana vine mai des pe la mine. Uneori aduce prăjituri făcute de ea sau doar stăm la povești despre copilăria ei. Dar între noi rămâne mereu o umbră: umbra așteptării neîmplinite.

Într-o duminică, la masă, Zuzana spune:
— Știi… socrii mei vor să ne ajute să ne mutăm la casă. Tu ce părere ai?
Înghit în sec și încerc să zâmbesc.
— Dacă asta vă face fericiți…
— Dar tu? Nu te simți prost că nu poți să ne ajuți?
Mă uit la ea lung și îi spun încet:
— M-am simțit prost toată viața că nu pot să-ți dau mai mult decât am avut. Dar sper că ai simțit mereu că te iubesc.
Zuzana oftează și-și pleacă privirea.
— Poate că am fost nedreaptă cu tine… Dar mi-e greu când văd cât de ușor le e altora.

O iau de mână și îi spun:
— Fiecare are crucea lui, fată dragă. Unii au bani, alții au doar inimă. Eu atât pot să-ți dau: inima mea.

Nu știu dacă vreodată va înțelege pe deplin durerea mea sau dacă va înceta să mă compare cu alții. Dar știu că dragostea de mamă nu se termină niciodată — chiar dacă uneori doare mai tare decât orice lipsuri materiale.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Câți dintre noi suntem judecați pentru ceea ce nu putem da — și nu pentru ceea ce suntem? Poate că răspunsul e chiar aici, în inima fiecăruia dintre noi.