Secretele care mi-au destrămat familia – Mărturia unei femei din România

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și l-am privit. Ochii lui erau roșii, iar privirea pierdută.

— Despre ce vorbești? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc. — Mama… ți-a ascuns ceva. Și eu la fel. N-am vrut să te rănim, dar… nu mai pot.

Inima mi-a sărit o bătaie. În ultimii ani, simțisem mereu că ceva nu e în regulă. Soacra mea, doamna Lidia, mă privea mereu cu răceală, iar Radu devenise tot mai distant. De când încercam să avem un copil și nu reușeam, atmosfera din casă se schimbase radical.

— Ce mi-ați ascuns? am șoptit, simțind cum mă cuprinde panica.

Radu a tăcut, apoi a scos din buzunar o hârtie mototolită. — Am făcut un test de fertilitate acum doi ani. Rezultatul… nu era despre tine. Era despre mine. Eu sunt cel infertil, Simona. Nu tu.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Toți acești ani în care am suportat privirile acuzatoare ale Lidiei, toate vorbele aruncate pe la colțuri — „O femeie adevărată știe să-și facă datoria” — toate lacrimile mele… pentru ce?

— Și de ce nu mi-ai spus? am izbucnit, simțind cum furia îmi arde obrajii.

— Mama m-a rugat să nu-ți spun. A zis că e mai bine așa, că poate găsim o soluție… Poate adopție… Poate… — vocea lui s-a stins.

Am început să plâng. Nu pentru că nu puteam avea copii, ci pentru că oamenii pe care îi iubeam cel mai mult mă trădaseră. M-au lăsat să port singură povara unei vini care nu era a mea.

Am ieșit din bucătărie și m-am trântit pe patul din dormitorul nostru mic din cartierul Militari. Am auzit ușa de la intrare trântindu-se și pașii grei ai Lidiei apropiindu-se.

— Ce-ai făcut, Radule? Ai stricat tot! — vocea ei tăioasă m-a făcut să tresar.

— Nu mai pot să mint! — a răspuns el, aproape plângând.

M-am ridicat și am ieșit pe hol.

— Doamnă Lidia, de ce? De ce m-ați lăsat să cred că eu sunt problema?

M-a privit cu ochii ei reci, de piatră. — Pentru că tu ai venit în familia noastră și ai stricat tot echilibrul! Radu era fericit înainte să te cunoască! Eu știu ce e mai bine pentru el!

— Dar nu era vina mea! — am strigat, simțind cum mi se rupe sufletul.

— O femeie trebuie să știe să-și păstreze bărbatul și să-i dea copii! Dacă nu poți, atunci poate ar trebui să pleci!

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit că nu mai am aer. Radu stătea între noi, neputincios.

— Simona… te rog… — a încercat el să spună ceva, dar nu l-am lăsat.

— Nu mai are rost! — am spus printre lacrimi. — M-ați mințit prea mult timp. Nu mai pot trăi așa!

Am ieșit din casă fără să-mi iau nimic. Am mers pe jos ore întregi prin Bucureștiul rece de noiembrie, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit într-un parc și am stat pe o bancă, privind copiii care se jucau cu părinții lor.

Mi-am amintit de copilăria mea la Bacău, de mama care mă ținea în brațe când ploua afară și îmi spunea că orice s-ar întâmpla, familia e cel mai important lucru pe lume. Acum familia mea era făcută țăndări.

În zilele următoare am dormit la o prietenă, Ioana, care m-a primit fără întrebări.

— Simona, trebuie să te gândești la tine acum. Nu la ce vor ceilalți — mi-a spus ea într-o seară.

Dar cum să mă gândesc la mine când toată viața mea fusese construită în jurul lor? Cum să mă desprind de vinovăția care mă apăsa?

Radu m-a sunat de zeci de ori. Mi-a trimis mesaje lungi, pline de regrete și promisiuni că va schimba totul dacă mă întorc.

— Te rog, Simona, hai acasă! Putem începe de la zero! — îmi scria el.

Dar acasă nu mai era acasă. Casa aceea era plină de minciuni și resentimente.

După două săptămâni, am decis să merg la mama la Bacău. Când am intrat pe ușă, ea m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns în brațele ei ca un copil mic.

— Draga mea, uneori oamenii fac rău fără să-și dea seama cât de tare dor — mi-a spus ea blând.

Am stat acolo câteva luni, încercând să-mi regăsesc liniștea. Am început să merg la terapie și să citesc despre iertare și vindecare.

Într-o zi, Radu a venit la Bacău să mă caute. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Simona… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Știu că nu merit iertarea ta… Dar vreau doar să știi că te iubesc.

L-am privit în ochi și am văzut sinceritatea durerii lui. Dar rana era prea adâncă.

— Poate într-o altă viață — i-am spus încet.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din Bacău. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă gândesc la tot ce s-a întâmplat și mă întreb: oare cât de mult rău pot face secretele nespuse? Și dacă ai fi fost în locul meu… ai fi putut ierta?