Cuvântul care mi-a salvat fiica – Poveste despre încredere, secrete și curajul unei mame

— Mama, pot să merg la baie? vocea Lenei tremura ușor, dar doar eu am sesizat nuanța aceea ciudată. Era la masa din sufragerie, între mine și soțul meu, Paul, iar privirea ei căuta disperată un semn de la mine. Am dat din cap aprobator, dar când s-a ridicat, Lena s-a aplecat spre mine și a șoptit: „Ciocolată”. Cuvântul nostru secret.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Stabilisem cuvântul acesta într-o seară ploioasă, când Lena avea doar șapte ani și se temea de monștri sub pat. I-am spus atunci: „Dacă vreodată simți că nu poți spune ce te doare sau ce te sperie, spune-mi ‘ciocolată’ și voi ști că trebuie să fiu atentă.” Acum avea doisprezece ani și nu mai credeam că va folosi vreodată cuvântul acela. Dar iată-ne aici.

Paul a ridicat o sprânceană: — Ce-i cu ciocolata asta? Nu avem voie dulciuri înainte de cină.

— Las-o, Paul, i-am răspuns scurt, încercând să-mi ascund neliniștea. M-am ridicat și am urmat-o pe Lena la baie. A închis ușa după noi și a izbucnit în plâns.

— Mama, nu vreau să mai stau cu unchiul Radu! Te rog! Nu mă lăsa mâine la el!

M-am uitat la ea șocată. Radu era fratele lui Paul, cel care ne ajuta uneori cu Lena când aveam amândoi program prelungit la serviciu. Nu mi-a plăcut niciodată felul în care o privea pe Lena, dar Paul mereu spunea că exagerez.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.

— Nu pot să spun… dar nu vreau să merg! Te rog, mama!

Am strâns-o în brațe și am simțit cum tremură. Am știut atunci că trebuie să fac ceva, chiar dacă asta însemna să zgudui liniștea familiei noastre.

În acea noapte n-am dormit deloc. Paul a observat că sunt agitată.

— Ce ai? De ce te porți ciudat?

— Paul, Lena nu vrea să mai stea cu Radu. A spus că nu se simte bine cu el.

— Hai, lasă! E doar un copil răsfățat. Radu e fratele meu! Nu ar face nimic rău.

— Nu pot să ignor ce simte Lena! Dacă ea spune că nu vrea, nu o mai las acolo.

Paul s-a enervat: — Ești paranoică! O să-i stricăm relația cu familia pentru niște fantezii de copil?

M-am ridicat de la masă și am plecat în dormitor. În minte îmi răsunau lacrimile Lenei și cuvântul acela: „ciocolată”.

A doua zi dimineață, am sunat la școală și am anunțat că Lena va lipsi. Paul a plecat trântind ușa după o ceartă aprinsă. Am stat toată ziua cu Lena, încercând să o fac să se simtă în siguranță. Seara, când Paul s-a întors acasă, era mai calm.

— Uite, poate ai dreptate. Poate ar trebui să-l întrebăm pe Radu dacă s-a întâmplat ceva.

— Nu! am spus hotărâtă. Nu vreau să-l punem pe Lena în fața lui. Trebuie să avem grijă de ea!

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Mama lui Paul m-a sunat:

— Ce ai cu Radu? De ce nu-l mai lași pe Lena la el? O să creadă lumea că e ceva în neregulă cu el!

— Mamaie, eu îmi protejez copilul. Nu mă interesează ce crede lumea!

A urmat o perioadă grea. Paul era prins între mine și familia lui. Lena devenise mai retrasă, dar încet-încet a început să zâmbească din nou. Am mers împreună la psiholog și încet am aflat că Radu o speriase pe Lena cu povești urâte și glume nepotrivite despre fete. Poate nu fusese nimic grav, dar pentru Lena fusese destul ca să se simtă în pericol.

Paul a refuzat mult timp să creadă că fratele lui ar fi putut face ceva rău. Dar când a văzut cât de mult se schimbase Lena și cât de mult sufeream eu, a început să mă asculte.

— Îmi pare rău că n-am fost atent, mi-a spus într-o seară. Poate ar fi trebuit să te cred de la început.

Nu i-am răspuns atunci. M-am uitat la Lena cum dormea liniștită pentru prima dată după mult timp și am știut că am făcut ce trebuia.

Familia noastră nu mai e la fel ca înainte. Relația cu familia lui Paul s-a răcit, dar între mine și Lena s-a creat o legătură pe care nimic n-o mai poate rupe.

Uneori mă întreb: câți părinți aleg liniștea aparentă în locul adevărului? Câți copii rămân neascultați doar pentru că adulții preferă să creadă că totul e bine? Dacă ar fi să aleg din nou, aș face același lucru fără ezitare.