De ce tata punea sare în cafea? – O poveste despre secrete, iertare și regăsire
— Nu mai pune, tată, sare în cafea, că nu-i bună! am strigat într-o dimineață, pe când aveam vreo doisprezece ani și mă uitam la el cum amesteca tacticos lingurița în ceașca aburindă. Tata s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți, și a zâmbit strâmb: — Așa-mi place mie, Ilinca. Nu te mai mira atâta.
Dar nu era adevărat. Știam că nu-i place. Îl vedeam cum strânge din dinți la fiecare înghițitură, cum își încleștează maxilarul și cum își freacă fruntea cu palma aspră. Mama nu zicea nimic. Se făcea că nu vede, deși era imposibil să nu observe ritualul ăsta ciudat care se repeta în fiecare dimineață, ca un blestem.
Anii au trecut și tata a continuat să-și bea cafeaua cu sare. Eu am crescut, am plecat la facultate la București, m-am întors doar de sărbători sau când mă chema mama să-l ajutăm pe tata cu ceva prin gospodărie. Întotdeauna îl găseam la masa din bucătărie, cu ceașca lui veche, smălțuită, și cu solnița lângă el. Niciodată nu l-am întrebat de ce face asta. Poate mi-era frică de răspuns.
Într-o zi de februarie, când vântul bătea ca nebunul peste dealurile satului nostru din Bistrița-Năsăud, mama m-a sunat plângând: — Ilinca, vino acasă… tata nu mai e. A făcut infarct azi-noapte.
Am simțit că mi se rupe ceva în piept. Am alergat acasă, am stat lângă sicriu, am plâns cu mama și cu fratele meu mai mic, Radu. După înmormântare, casa ni s-a părut mai goală ca niciodată. Într-o seară, mama a venit la mine cu o cutie veche de pantofi. — Uite, Ilinca, asta a lăsat-o tata pentru tine. Mi-a spus să ți-o dau doar după ce…
Am deschis cutia cu mâinile tremurânde. Înăuntru era o scrisoare și o fotografie veche, îngălbenită. În poză era tata, tânăr, îmbrăcat în uniforma militară, alături de un bărbat necunoscut și o femeie cu ochi triști. Am început să citesc scrisoarea:
„Draga mea Ilinca,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Poate te-ai întrebat vreodată de ce pun sare în cafea. Nu e pentru gust. E pentru amintire. Când eram în armată, am avut un prieten bun, pe nume Doru. Eram ca frații. Într-o noapte geroasă din iarna lui ’86, am fost trimiși într-o misiune stupidă pe munte. Doru a alunecat și s-a rănit grav. Am stat cu el toată noaptea, fără mâncare sau apă. Dimineața, am găsit o cutie cu cafea și un săculeț mic cu sare uitat de cineva într-un refugiu părăsit. Am pus sare în cafea ca să ne păcălim foamea și să ne încălzim sufletul.
Doru n-a mai ajuns acasă. Eu am supraviețuit, dar n-am uitat niciodată noaptea aia. De atunci, pun sare în cafea ca să nu uit cine sunt și ce-am pierdut.
Poate n-am fost cel mai bun tată. Poate am tăcut prea mult și te-am ținut departe de adevărul meu. Dar te iubesc și sper să mă poți ierta.
Tatăl tău, Mircea”
Am citit scrisoarea de zeci de ori în acea noapte. M-am gândit la toate momentele când l-am judecat pe tata pentru ciudățeniile lui, fără să știu ce povară duce în suflet. M-am gândit la Doru, la frigul din munți, la gustul amar al cafelei cu sare care devenise pentru tata un ritual al durerii și al amintirii.
În zilele următoare am început să văd altfel tot ce trăisem lângă el: tăcerile lungi la masă, privirile pierdute pe geam când ningea afară, felul în care își strângea mâinile muncite ca să nu tremure. Mama mi-a spus într-o seară: — Nici eu n-am știut totul despre el. Bărbații din generația lor nu vorbeau despre ce-i durea.
Radu a reacționat altfel când i-am arătat scrisoarea: — Și ce dacă? Toți avem traume! Nu trebuia să ne bage pe noi în povestea lui… Am simțit furia lui ca pe o palmă peste față. Poate avea dreptate. Poate tata ar fi trebuit să vorbească mai mult cu noi, să ne explice de ce era atât de distant uneori.
Într-o dimineață, am făcut cafea pentru mine și pentru mama. Am luat solnița și am pus un vârf de sare în ceașca mea. Mama s-a uitat la mine mirată: — Ilinca… tu?
Am zâmbit trist: — Vreau să știu cum e.
Gustul a fost oribil. Dar în clipa aia am simțit că-l înțeleg pe tata mai bine ca niciodată.
Au trecut luni de atunci. Încerc să-l iert pentru tot ce n-a spus și pentru tot ce a ascuns sub tăcere. Încerc să mă iert și pe mine pentru că n-am avut curajul să-l întreb direct: „Tată, ce te doare?”
Poate fiecare familie are o cafea cu sare ascunsă undeva — un secret care doare, dar care ne face oameni.
Mă întreb: câte lucruri nu știm despre cei dragi nouă? Câte gesturi mici ascund povești mari? Dacă ați fi fost în locul meu… l-ați fi întrebat pe tata adevărul sau ați fi preferat să trăiți cu misterul?