Poruke pe telefonul soțului: Între suspiciune și iertare

— Vesna, nu mai găsesc telefonul! Ai văzut unde l-am pus? vocea lui Edin răsună din hol, ușor iritată, în timp ce eu stăteam în bucătărie, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Era o seară obișnuită de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar mirosul de supă de pui plutea în aer. Dar inima mea bătea neregulat, pentru că în acea dimineață găsisem telefonul lui Edin pe noptieră și, fără să vreau, privirea mi-a căzut pe ecranul luminat: „Noapte bună, dragule! Abia aștept să te văd mâine.”

Nu era semnat cu vreun nume, dar nu era nevoie. Am simțit cum tot ce am construit împreună se clatină. Patruzeci de ani de căsnicie, trei copii mari, două nepoate și o casă plină de amintiri. Cum să încapă trădarea între atâtea lucruri împărțite?

— Nu l-am văzut, Edin, răspund cu voce stinsă, încercând să-mi ascund neliniștea. El intră în bucătărie, mă privește scurt și apoi începe să caute printre reviste și pungi cu medicamente. Îl privesc pe furiș: părul alb, ridurile adânci, ochii aceia calzi care m-au cucerit cândva. Cum a ajuns omul acesta să-mi fie străin?

Telefonul era la mine, ascuns în buzunarul halatului. Nu știu ce m-a apucat. Poate dorința de a afla adevărul sau poate teama că totul e doar o neînțelegere. M-am retras în baie și am început să citesc mesajele. Erau zeci. Unele scurte, altele lungi, pline de glume și promisiuni. „Mi-e dor de tine”, „Sper să nu afle Vesna”, „Ești tot ce mi-am dorit.”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din baie cu ochii roșii și m-am prăbușit pe pat. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Bărbații nu se schimbă niciodată cu adevărat.” Dar Edin nu era ca ceilalți. Sau cel puțin așa crezusem.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am spart tăcerea:
— Edin, trebuie să vorbim.
El a ridicat privirea din ziar, surprins de tonul meu.
— Ce s-a întâmplat?
— Am găsit telefonul tău… Și am citit mesajele.

A urmat o liniște apăsătoare. L-am văzut cum se strânge la față, cum își frământă mâinile.
— Vesna… Nu e ceea ce crezi…
— Atunci ce este? Cine e femeia asta?

Nu a răspuns imediat. S-a ridicat de la masă și a început să se plimbe prin cameră.
— E cineva de la serviciu… O colegă… Am început să vorbim mai mult după ce ai fost bolnavă anul trecut… M-am simțit singur…

Singur? Eu care am stat luni întregi în spital, luptând cu boala, iar el venea zilnic cu flori și supă caldă. Cum putea să spună că s-a simțit singur?

— Și ce ai găsit la ea? Ce nu ți-am putut oferi eu?
— Nu e vorba despre asta… Pur și simplu… Am avut nevoie să mă simt din nou important pentru cineva.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, umilită, trădată. În acea zi nu am vorbit deloc. Seara târziu, fiica noastră cea mică, Irina, a venit pe la noi.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari distrusă.

I-am spus totul printre lacrimi. Irina a izbucnit:
— Nu pot să cred! Tata? După atâția ani? Cum a putut?

A doua zi toată familia știa. Băiatul nostru cel mare, Mihai, a venit furios:
— Tată, dacă ai ceva de spus, spune acum! Nu ne mai minți!

Edin stătea în fotoliu, cu privirea în pământ.
— Am greșit… N-am vrut să rănesc pe nimeni…

Au urmat zile întregi de certuri și reproșuri. Fiecare dintre copii avea altă părere: Irina voia să-l dau afară din casă; Mihai spunea că trebuie să încercăm să-l iertăm; Andreea, mezina familiei, plângea mereu și nu vorbea cu nimeni.

Eu eram prinsă între furie și dorința de a salva ce mai rămânea din noi. Noaptea nu dormeam deloc. Mă uitam la Edin cum doarme pe canapea și mă întrebam dacă mai are rost să lupt pentru această familie.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina care îmi reproșa că sunt slabă dacă îl iert, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am amintit de începuturile noastre: cum mergeam la cinema la Dacia, cum dansam la nunta noastră în sala mică din cartier, cum ne țineam de mână când copiii erau mici și nu aveam bani nici pentru pâine uneori.

Edin a venit lângă mine.
— Vesna… Îmi pare rău. Știu că nu merit iertarea ta… Dar fără tine nu sunt nimic.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut frica unui bărbat bătrân care știe că a pierdut totul.
— De ce ai făcut asta?
— M-am simțit invizibil… Copiii au plecat, tu erai mereu obosită sau bolnavă… Am vrut doar să simt că mai contez pentru cineva.

Am plâns împreună mult timp. Nu știu dacă l-am iertat atunci sau doar am obosit să lupt.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Familia noastră nu mai e la fel. Copiii încă îl privesc cu suspiciune pe Edin; eu încă tresar când îi sună telefonul. Dar încercăm să mergem mai departe.

Poate că iertarea nu înseamnă uitare. Poate că dragostea adevărată e cea care rămâne după ce treci prin iad împreună.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu adevărul ascuns sub covor? Cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?