Când soacra a întrebat: „Facem creditul?” – și eu eram invizibilă. Povestea întoarcerii mele acasă la mama

— Deci, facem creditul sau nu? a întrebat doamna Stancu, uitându-se peste ochelari direct la Radu. Eu stăteam la capătul mesei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin respirația. Nimeni nu se uita la mine. Nici măcar Radu, soțul meu de nici un an.

— Nu știu, mamă, trebuie să vedem… a bâiguit el, evitând privirea ei tăioasă.

— Ce să mai vedem? E clar! Dacă nu facem acum, nu mai prindem apartamentul. Și să nu-mi spui că nu avem bani, că eu am pus deoparte pentru voi, a continuat ea, ridicând tonul.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când se discutau decizii importante fără ca eu să fiu întrebată. De când m-am mutat cu Radu la părinții lui, viața mea se transformase într-o piesă de teatru absurd, în care eu eram doar decorul. Mă uitam la mâinile mele, la verigheta care-mi părea tot mai străină, și mă întrebam: când am devenit invizibilă?

Când l-am cunoscut pe Radu, totul părea simplu. Ne-am văzut la o petrecere la Irina, colega mea de la facultate. El era glumeț, atent, m-a făcut să râd din prima. După trei luni, m-a cerut de nevastă. Mama a zis să nu mă grăbesc, dar eu eram convinsă că am găsit omul potrivit. Nunta a fost mică, cu rudele apropiate, și apoi ne-am mutat la părinții lui, „doar până strângem bani de chirie”.

Primele săptămâni au fost suportabile. Doamna Stancu era rece, dar politicoasă. Domnul Stancu nu spunea mare lucru, doar ofta din când în când. Încet-încet, am început să simt că nu sunt acasă. Orice făceam era greșit: „Nu așa se spală vasele”, „Nu pune sare în ciorbă înainte să fiarbă”, „Nu lăsa hainele ude pe calorifer”. Radu încerca să mă liniștească:

— Lasă, iubito, așa e ea, nu te supăra.

Dar nu era doar ea. Era și el. În fiecare seară, când venea de la muncă, se așeza cu tatăl lui la televizor. Eu rămâneam cu soacra în bucătărie, tăcând sau ascultând povești despre cât de greu i-a fost ei, cât de mult a muncit pentru familia asta. Niciodată nu mă întreba nimic despre mine. Parcă nici nu existam.

Apoi au început discuțiile despre credit. Soacra voia să luăm un apartament cu două camere, „să fie al vostru, dar aproape de noi”. Eu voiam să stăm singuri, să avem intimitatea noastră. Am încercat să-i spun lui Radu:

— Nu vreau să facem credit cu părinții tăi. Vreau să fim doar noi doi.

— E mai ușor așa, Mara. Nu vezi ce greu e cu banii? Și mama vrea să ne ajute.

— Dar nu ne ajută, ne controlează! am izbucnit într-o seară. Nu vezi că nu mă întreabă nimic? Că nu contez?

— Exagerezi, a zis el, ridicând din umeri. Ești prea sensibilă.

Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Nu aveam prieteni aproape, nu aveam serviciu – renunțasem la jobul meu de la librărie când m-am mutat la ei, pentru că era prea departe. Mama mă suna zilnic, dar nu-i spuneam adevărul. Nu voiam să o îngrijorez.

Într-o duminică, după ce am avut o ceartă urâtă cu soacra – pentru că am pus prea multă smântână în ciorbă – am ieșit în curte și am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai sunt eu. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt acasă.

— Vino acasă, Mara. Oricând. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui.

Am stat pe bancă, cu telefonul la ureche, și am simțit pentru prima dată după mult timp că am o opțiune. Că nu trebuie să rămân acolo unde nu sunt dorită.

În seara aceea, i-am spus lui Radu că vreau să plec. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum adică să pleci? Unde? La maică-ta? Și eu?

— Tu poți veni cu mine. Sau poți rămâne aici. Dar eu nu mai pot.

A tăcut mult timp. Apoi a zis:

— Faci o greșeală. O să regreți.

Am făcut bagajul în liniște, cu inima bătându-mi nebunește. Doamna Stancu a intrat în cameră când împachetam hainele.

— Ce faci? Pleci? Nu te-a obligat nimeni să stai aici, să știi! Dar să nu vii înapoi când vezi că nu te descurci singură!

Nu i-am răspuns. Am ieșit pe ușă cu capul sus, deși îmi tremurau genunchii. Mama m-a așteptat la gară cu brațele deschise. Am plâns pe umărul ei ca un copil.

Primele zile acasă au fost ciudate. Mă simțeam vinovată, rușinată, dar și ușurată. Mama nu m-a întrebat nimic. Mi-a făcut ceai și m-a lăsat să dorm cât am avut nevoie. Apoi, încet-încet, am început să-mi revin. Mi-am căutat un job, am reluat legătura cu prietenele mele, am început să ies din nou în oraș.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început supărat, apoi trist, apoi resemnat. Nu știu dacă va înțelege vreodată de ce am plecat. Poate nici nu contează. Ce contează e că am avut curajul să aleg pentru mine.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin, doar pentru că le e frică să spună „ajunge”? Oare câte dintre noi avem curajul să ne întoarcem acasă, la noi înșine?