Nu vreau să fiu un chiriaș în propria mea casă: Povestea mea despre familie, dreptate și apartenență

— Nu poți să stai aici la nesfârșit, Radu! Ai 24 de ani, nu mai ești copil! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Tata, cu ziarul în mână, oftează adânc, fără să ridice privirea spre mine. Mă simțeam ca un intrus în propria casă, ca și cum fiecare respirație a mea era o povară pentru ei.

Am terminat facultatea la Cluj cu greu, muncind pe unde am apucat, visând la o viață mai bună. Dar când m-am întors acasă, la Bacău, după ce n-am găsit nimic stabil acolo, am descoperit că locul meu nu mai era aici. Camera mea fusese transformată în biroul mamei, iar hainele mele stăteau înghesuite într-un dulap din hol. „E doar temporar”, mi-a spus ea, dar simțeam că e un semn clar: nu mai aparțin acestei case.

— Mamă, nu vreau să fiu o povară… Dar nici nu vreau să mă simt ca un chiriaș aici. E casa mea, nu? am întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă.

— Radu, tu știi cât ne-am chinuit să-ți oferim totul. Dar trebuie să înțelegi că și noi avem nevoie de spațiu. Nu poți trăi la nesfârșit pe spatele nostru.

Tata a ridicat privirea din ziar și a spus încet:

— Când eram de vârsta ta, eram deja însurat și aveam serviciu la combinat. Nu ne permiteam luxul să stăm acasă.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era vina mea că vremurile s-au schimbat. Nu era vina mea că salariile sunt mici și chiria e cât jumătate dintr-un venit. Prietenii mei erau plecați în Anglia sau Germania. Eu am vrut să rămân aici, să încerc să construiesc ceva acasă. Dar acasă nu mă mai voia.

Într-o zi, sora mea mai mică, Ioana, a venit la mine cu ochii mari și triști:

— Radu, mama zice că dacă nu-ți găsești ceva până la toamnă, trebuie să pleci. O să-mi fie dor de tine…

Am îmbrățișat-o strâns. Era singura care părea să mă înțeleagă fără să judece. În restul timpului, mă simțeam invizibil sau, mai rău, o problemă de rezolvat.

Am început să caut joburi peste tot: supermarketuri, call-center-uri, chiar și la o fabrică de mobilă din apropiere. Peste tot mi se cerea experiență sau acceptam salarii de mizerie. Într-o seară, după ce am primit încă un refuz, am izbucnit:

— De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu pot avea și eu dreptul la un loc al meu?

Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Radu, noi te iubim, dar trebuie să înțelegi că viața nu e corectă. Trebuie să lupți pentru ce vrei.

— Dar nu vreau să lupt cu voi! Vreau doar să simt că aparțin undeva…

Tata a tăcut mult timp. Într-o noapte l-am auzit vorbind cu mama:

— Poate am greșit cu el… Poate trebuia să-l susținem mai mult. Dar nici nu putem să-l ținem aici la nesfârșit.

M-am simțit ca un vânt rătăcit prin casa copilăriei mele. Am început să dorm tot mai des pe canapea, evitând mesele în familie. Mâncam pe fugă și ieșeam la plimbări lungi prin orașul care părea străin.

Într-o zi am întâlnit-o pe Alina, o fostă colegă din liceu. Ea lucra la o librărie și stătea cu chirie împreună cu alte două fete.

— Nu e ușor, dar măcar suntem pe picioarele noastre. Dacă vrei, te pot ajuta să găsești ceva ieftin… Poate chiar o cameră la noi.

Am acceptat oferta ei cu inima strânsă. Când le-am spus părinților că plec, mama a început să plângă:

— Nu vreau să pleci supărat pe noi…

— Nu sunt supărat… Doar că nu mai pot trăi așa. Vreau să simt că am și eu dreptul la un loc al meu.

Tata m-a bătut pe umăr:

— Să știi că ușa noastră rămâne deschisă… Dar sper să te descurci.

Primele luni au fost grele. Salariul abia îmi ajungea de chirie și mâncare. Uneori mă întrebam dacă am făcut bine că am plecat. Dar măcar aveam camera mea, oricât de mică era.

Într-o seară am primit un mesaj de la Ioana: „Mi-e dor de tine. Mama tot vorbește despre tine…”

Mi-au dat lacrimile. Am realizat că uneori familia te poate răni fără să vrea. Că dorința de independență vine la pachet cu singurătatea și dorul de acasă.

Acum mă uit în jurul meu – camera asta mică e tot ce am, dar e a mea. Și totuși… Oare când vom învăța noi, românii, că fiecare om merită un loc al lui? Cât timp trebuie să treacă până când părinții vor înțelege că sprijinul nu înseamnă dependență?

Voi ce credeți? E corect ca tinerii să fie forțați să plece sau ar trebui ca familia să fie mereu un refugiu?