Două vieți, o singură inimă: Povestea secretului soțului meu

— Cum ai putut să-mi faci asta, Viorel? am urlat, cu mâinile tremurânde, în timp ce el stătea în ușă, cu ochii în pământ. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin pereți, dar ceea ce mă îngheța cu adevărat era adevărul pe care tocmai îl aflasem: bărbatul cu care împărțisem douăzeci de ani din viața mea avea o altă familie, la doar câteva cartiere distanță.

Totul a început cu un mesaj rătăcit pe telefonul lui, un „Te iubesc, tati!” de la un număr necunoscut. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am încercat să-mi reprim suspiciunile. Viorel fusese mereu un om discret, uneori prea tăcut, dar niciodată nu mi-a dat motive să cred că ar ascunde ceva atât de grav. Sau poate nu am vrut eu să văd?

În acea seară, după ce copiii noștri, Ilinca și Radu, s-au retras în camerele lor, l-am confruntat. La început a negat, apoi a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată atât de vulnerabil. „Nu am vrut să te rănesc, Maria. A fost o greșeală care s-a transformat într-o viață paralelă. Nu știu cum să ies din asta.”

Am simțit că mă sufoc. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Gândurile îmi fugeau haotic: Cine era ea? Aveau copii? Cum a putut să trăiască atâția ani cu două fețe? Am vrut să urlu, să-l lovesc, să fug. Dar nu am făcut nimic din toate astea. Am rămas acolo, paralizată de șoc.

A doua zi dimineață, am privit-o pe Ilinca cum își pregătește ghiozdanul pentru școală. M-am întrebat dacă și copiii celeilalte femei făceau același lucru în același timp. Dacă Viorel le spunea și lor aceleași povești înainte de culcare. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca mamă.

Am început să investighez. Am găsit facturi ascunse, transferuri bancare către o anume „Elena Popescu”. Am sunat la numărul din mesaj. Mi-a răspuns o voce caldă, feminină. „Bună ziua, cu cine vorbesc?”

— Sunt Maria… soția lui Viorel.

O tăcere grea s-a lăsat la celălalt capăt al firului. Apoi am auzit un oftat lung.

— Știam că va veni și ziua asta… Sunt Elena. Și eu sunt… soția lui Viorel.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește din nou. Am vorbit ore întregi cu Elena în zilele care au urmat. Avea doi copii cu Viorel: Andreea și Mihai. Trăiau într-un apartament modest din cartierul vecin. Povestea ei semăna izbitor cu a mea: aceleași minciuni frumoase, aceleași promisiuni deșarte.

Familia mea a explodat când adevărul a ieșit la iveală. Mama mea a venit plângând la mine: „Ți-am spus mereu că e prea bun ca să fie adevărat!” Fratele meu, Sorin, a venit hotărât să-l bată pe Viorel. Copiii mei au aflat totul din greșeală, când au auzit o discuție între mine și mama.

Ilinca s-a închis în ea. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca. Radu a început să lipsească de la școală și să se certe cu toată lumea. Casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă.

Viorel venea zilnic să-și ceară iertare. Îl vedeam stând pe bancă în fața blocului ore întregi, cu ochii roșii de plâns. Într-o seară, l-am lăsat să intre.

— Maria, nu pot trăi fără voi… Nici fără ei… Sunt un laș. N-am avut curajul să aleg.

— Nu ai avut curajul să fii sincer! i-am răspuns printre lacrimi.

Am început terapia de familie. Psihologul ne-a spus că uneori oamenii duc vieți paralele pentru că le e frică să piardă totul dacă spun adevărul. Dar ce faci când oricum pierzi totul?

Elena m-a sunat într-o zi și mi-a spus că îl va părăsi pe Viorel. „Nu pot trăi știind că sunt a doua alegere.” Am simțit o compasiune ciudată pentru ea. Eram două femei distruse de același bărbat.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să lucrez mai mult la birou, să ies cu prietenele mele vechi — cele pe care le neglijasem ani la rând pentru familie.

Copiii mei au început încet-încet să-și revină. Ilinca a venit într-o zi la mine și m-a întrebat: „Mami, tu îl mai iubești pe tati?” Nu am știut ce să-i răspund.

Viorel a încercat să repare lucrurile, dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Am divorțat după un an de la aflarea adevărului. El și-a pierdut ambele familii.

Astăzi sunt o altă femeie. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să-i învăț pe copiii mei că sinceritatea doare uneori mai puțin decât minciuna.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare voi putea vreodată să am din nou încredere? Sau rănile astea vor rămâne mereu deschise?

Voi ce ați face dacă ați descoperi că omul pe care l-ați iubit cel mai mult v-a mințit atâta timp? Credeți că se poate ierta o asemenea trădare?