Când sună soacra la ora 17:00: Între două lumi, între două iubiri

— Irina, ai uitat iar să pui sare în ciorbă? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din telefon ca un clopot spart, exact când încercam să adorm copilul. E ora 17:00, iar eu simt cum stomacul mi se strânge. Nu e prima dată când sună la această oră, dar de fiecare dată mă ia pe nepregătite. Mă uit la David, băiețelul meu de trei ani, care se joacă liniștit cu mașinuțele pe covor. Îmi vine să țip, dar mă abțin.

— Nu am uitat, doamnă Mariana, doar că doctorul mi-a spus să nu-i dau prea multă sare lui David, încerc să explic cu o voce calmă, dar știu că nu va conta.

— Eh, doctorii ăștia! Pe vremea mea copiii mâncau ce li se dădea și uite ce sănătoși am ieșit! Oftează teatral și simt cum mă judecă prin telefon. — Și să nu uiți că mâine vin la voi. Să fie curat și să faci prăjitura aia cu mere care-i place lui Radu.

Radu, soțul meu, e la serviciu. Nu știe nimic din ce se întâmplă între mine și mama lui. De fiecare dată când îi spun că mă simt sufocată de pretențiile ei, ridică din umeri: „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te mai consuma.” Dar eu mă consum. Mă consum în fiecare zi, în fiecare replică tăioasă, în fiecare privire aruncată peste masă la prânzurile de duminică.

Închid telefonul și simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Mă duc la baie și mă privesc în oglindă. Cine sunt eu? O mamă bună? O soție bună? Sau doar o noră care nu reușește niciodată să fie pe placul soacrei?

Seara, când Radu ajunge acasă, îl întâmpin cu un zâmbet forțat. David aleargă spre el și îi sare în brațe. — Ce-ai pățit? mă întreabă Radu când vede că sunt abătută.

— Nimic… doar obosită. Nu vreau să-i spun iar despre mama lui. Știu că nu va schimba nimic.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilul meu și la cum aș vrea să-l cresc fără presiuni inutile, fără să simt mereu că nu fac destul. Dar vocea Marianei îmi răsună în minte: „Pe vremea mea…”

A doua zi dimineață mă apuc să fac curat. David vrea să se joace cu mine, dar îl trimit la desene animate. Mă simt vinovată, dar nu am timp. Trebuie să fie totul perfect pentru vizita Marianei. Scot rețeta de prăjitură cu mere și încep să curăț fructele. Mâinile îmi tremură.

La prânz, Mariana intră pe ușă fără să bată. Își lasă geanta pe hol și inspectează camera dintr-o privire rapidă.

— Ai aspirat sub canapea? întreabă sec.

— Da… cred că da.

— Să nu crezi că nu văd firimiturile astea! oftează și se duce direct în bucătărie.

David vine să o îmbrățișeze, dar ea îl oprește: — Spală-te pe mâini înainte să mă atingi! Nu vreau microbi.

Îmi vine să țip: „E copilul meu! Lasă-l să fie copil!” Dar tac. Tac pentru că nu vreau scandal. Tac pentru că Radu va spune iar că exagerez.

La masă, Mariana gustă din ciorbă și strâmbă din nas.

— Tot fără sare… Irina, tu chiar nu știi să gătești?

Radu râde: — Las-o, mamă, e bună ciorba.

Dar eu simt cum mă sufoc. Mâinile mi se strâng pe marginea mesei. David se uită la mine speriat.

După ce pleacă Mariana, Radu vine la mine în bucătărie.

— De ce ești așa supărată? N-a zis nimic rău.

— Pentru tine poate nu… Dar pentru mine fiecare cuvânt doare. Simt că nu sunt niciodată destul de bună pentru ea… sau pentru tine.

Radu oftează și pleacă fără să spună nimic. Rămân singură printre vasele nespălate și firimiturile de pe masă.

În zilele următoare încerc să fiu mai bună: gătesc mai mult, fac curat mai des, mă joc mai puțin cu David. El mă trage de mână: — Mami, hai să ne jucăm! Dar eu îi spun mereu: — Nu acum, puiule, mami are treabă.

Într-o seară îl aud plângând în cameră. Merg la el și îl găsesc cu jucăriile împrăștiate peste tot.

— De ce plângi?

— Pentru că nu te mai joci cu mine…

Atunci simt cum mi se rupe sufletul. Ce fac? Pentru cine încerc să fiu perfectă? Pentru o femeie care oricum nu mă va accepta niciodată? Pentru un soț care nu vede cât mă doare?

A doua zi dimineață îi spun lui Radu:

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Simt că mă pierd pe mine însămi încercând să fiu ceea ce vrea mama ta. Vreau să fiu o mamă bună pentru David, nu o noră perfectă pentru ea.

Radu tace mult timp. În sfârșit spune:

— Poate ar trebui să-i spui asta direct mamei…

Îmi ia zile întregi să-mi fac curaj. Într-un final o sun pe Mariana.

— Doamnă Mariana… aș vrea să vorbim sincer. Știu că vreți ce e mai bine pentru Radu și David, dar eu sunt mama lui David și am nevoie să fiu lăsată să-mi cresc copilul cum cred eu că e bine. Vreau respect și liniște în casa mea.

La capătul celuilalt fir e liniște prelungită.

— Bine… dacă asta vrei… Dar să știi că eu doar încercam să ajut…

Închid telefonul tremurând. Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Dar pentru prima dată după mult timp respir ușurată.

Seara îl iau pe David în brațe și ne jucăm până adormim amândoi pe covor.

Oare chiar trebuie să aleg între a fi o mamă bună și o noră perfectă? Sau pot fi pur și simplu eu însămi? Voi ce ați face în locul meu?