Umbre peste masa de duminică: Povara unui secret de familie

— Mamă, te rog, nu-i spune Cătălinei. Nu acum.

Vocea lui Gerghe tremura, iar ochii îi fugeau spre fereastra aburită de la bucătărie. Era duminică dimineața, iar mirosul de cafea proaspătă abia se ridica printre noi. Îl priveam cum își frământă mâinile, un gest pe care îl avea din copilărie, când încerca să ascundă ceva. În acel moment, am simțit cum tot ce știam despre echilibrul familiei mele se clatină.

— Gerghe, nu-mi cere asta… Nu-mi cere să-i ascund ceva Cătălinei. Știi cât țin la ea, e ca fiica mea.

— Știu, mamă, dar nu am altă soluție. Am nevoie de bani urgent. Nu pot să-i spun ei… încă nu. Te rog, mă salvezi doar de data asta.

Am oftat adânc și am simțit cum inima mi se strânge. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l liniștesc ca pe vremuri, dar știam că nu e un copil speriat de întuneric, ci un bărbat cu propriile lui greșeli și secrete. Am scos banii din sertarul cu prosoape și i-am întins plicul fără să mai spun nimic. În ochii lui am văzut recunoștință și rușine amestecate.

După ce a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu plicul gol și sufletul plin de întrebări. Ce făcuse Gerghe? De ce avea nevoie de bani? Și cel mai important: cât timp puteam să țin acest secret fără să distrug tot ce construisem împreună?

Seara, la masa de duminică, Cătălina a venit cu prăjitura ei preferată și cu zâmbetul larg pe care îl iubeam atât de mult. Gerghe era tăcut, iar eu mă prefăceam că totul e în regulă. Fetița lor, Ilinca, își desena cu creioane colorate pe colțul mesei.

— Mamă, ai văzut ce frumos a ieșit tortul? — m-a întrebat Cătălina.

— Da, draga mea, e minunat… — am răspuns, dar vocea mi-a sunat străină chiar și mie.

În acea seară n-am putut dormi. M-am gândit la tata, care mereu spunea că „adevărul ține casa dreaptă”. Dar oare adevărul nu poate dărâma totul? Dacă îi spuneam Cătălinei, riscam să stric liniștea familiei. Dacă tăceam, mă mințeam pe mine însămi și o trădam pe cea care îmi devenise fiică prin alegerea fiului meu.

Zilele au trecut greu. Gerghe mă suna rar și era mereu grăbit. Cătălina a început să observe că ceva nu e în regulă.

— Mamă, Gerghe e distant în ultima vreme. Parcă nu mai suntem o familie… Tu știi ceva?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea minciunii.

— Nu știu nimic, draga mea… Poate are probleme la serviciu.

În acea clipă am urât fiecare cuvânt rostit. M-am întrebat dacă nu cumva îi fac mai mult rău decât bine.

Într-o după-amiază ploioasă, Gerghe a venit la mine acasă. Era palid și obosit.

— Mamă… Am făcut o prostie. Am jucat la pariuri sportive. Am pierdut mulți bani… Nu știu cum să-i spun Cătălinei. Mi-e frică s-o pierd.

L-am privit lung. În sfârșit aveam răspunsurile pe care le căutam, dar nu aduceau nicio alinare.

— Gerghe, trebuie să-i spui adevărul. Nu poți construi o familie pe minciuni. Eu nu mai pot duce singură povara asta.

A dat din cap încet și am văzut lacrimi în ochii lui.

— O să-i spun… Dar te rog, fii lângă mine când o fac.

În seara aceea am mers împreună la ei acasă. Ilinca dormea deja. Cătălina ne-a privit surprinsă când ne-a văzut amândoi la ușă.

— Ce s-a întâmplat?

Gerghe a început să vorbească încet, cu voce tremurată. I-a spus totul: despre bani, despre pariuri, despre frica lui de a o dezamăgi. Cătălina a plâns mult timp fără să spună nimic. Eu stăteam între ei ca un martor neputincios al durerii lor.

— De ce nu mi-ai spus? — l-a întrebat ea printre lacrimi.

— Mi-a fost teamă că mă vei părăsi…

— Nu banii contează… ci faptul că ai mințit.

A urmat o tăcere grea. Am simțit că familia noastră s-ar putea destrăma chiar sub ochii mei. Dar apoi Cătălina l-a luat de mână pe Gerghe și i-a spus:

— Dacă vrei să reparăm ceva, trebuie să fim sinceri unul cu altul. Și tu cu mine… și tu cu mama ta.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ușurată, dar și vinovată pentru că am acceptat să ascund adevărul.

Au trecut luni de atunci. Gerghe merge la terapie pentru dependența de jocuri de noroc. Cătălina încearcă să-l ierte și să-l sprijine. Eu încă mă lupt cu gândul că poate dacă aș fi spus adevărul mai devreme, totul ar fi fost altfel.

Mă întreb adesea: cât de mult putem ascunde adevărul pentru liniștea celor dragi? Și merită oare sacrificiul acesta dacă prețul e sufletul nostru?