Între datorie și dor: Povestea unei fiice care nu a cunoscut niciodată iubirea mamei sale

— Ana, vino să-mi aduci apă! vocea mamei răsună aspru din camera cealaltă, iar eu tresar ca și cum aș fi din nou copil. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima îmi bate nebunește. Mă ridic încet, cu pași mici, ca să nu mă împiedic de covorul vechi, și mă întreb pentru a mia oară: de ce nu pot să o refuz? De ce, după atâția ani în care mi-a arătat doar răceală și reproșuri, încă simt că trebuie să-i fiu alături?

Mama mea, Maria, a fost mereu o femeie puternică. Prea puternică, poate. Nu am văzut-o niciodată plângând sau zâmbind cu adevărat. Când eram mică, îi aduceam desenele mele colorate, sperând să-i văd ochii luminându-se de bucurie. Dar primeam doar un oftat sau un „Pune-le acolo, n-am timp acum.” Tata a murit devreme, iar ea a rămas singură cu mine și fratele meu mai mic, Sorin. Dar nici el nu a simțit vreodată căldura unei mame. Sorin a plecat la 18 ani în Italia și nu s-a mai uitat înapoi.

— Ana, ai surzit? strigă din nou mama, iar eu mă grăbesc să-i duc paharul cu apă. O găsesc pe marginea patului, cu privirea pierdută pe fereastră.

— Ți-e greu să te miști? întreb încercând să-mi ascund iritarea.

— Dacă nu-mi era greu, nu te chemam. Ce rost are să mai întrebi? răspunde ea sec.

Mă doare fiecare cuvânt. Mă doare că nici acum, când e slabă și bolnavă, nu poate fi altfel. Nu poate fi blândă. Nu poate spune „mulțumesc”.

În fiecare seară, după ce îi pregătesc masa și îi aranjez pastilele pe noptieră, mă retrag în camera mea și plâng în pernă. Mă sufoc între pereții acestui apartament vechi din Ploiești, unde am crescut fără mângâiere și fără povești la culcare. Prietenele mele povestesc cum le sună mamele lor să le întrebe dacă au mâncat sau dacă sunt bine. Pe mine mama mă sună doar să-mi spună ce nu am făcut bine.

Într-o zi, după ce am venit de la serviciu — lucrez ca educatoare la o grădiniță — am găsit-o pe mama căzută în baie. Am ridicat-o cu greu și am simțit pentru prima dată frica aceea paralizantă: dacă pățește ceva? Dacă rămân singură cu toate regretele mele?

— De ce nu m-ai sunat? am întrebat-o printre lacrimi.

— Ce rost avea? Oricum vii târziu mereu. N-ai timp de mine.

M-am prăbușit lângă ea pe gresia rece și am simțit cum se sparge ceva în mine. Toată viața am încercat să-i câștig dragostea. Am făcut totul ca să fie mândră de mine: am luat note bune, am intrat la facultate, nu i-am dat bătăi de cap. Dar niciodată nu a fost destul.

Într-o seară de toamnă târzie, Sorin m-a sunat după ani de tăcere.

— Ana, ce mai face mama?

— E bolnavă. Are nevoie de ajutor tot timpul. Nu știu cât mai pot duce singură.

— Eu nu mă mai întorc acolo. Știi bine prin ce am trecut. Fiecare pentru el.

Am simțit furie și invidie pentru libertatea lui. El a avut curajul să plece. Eu am rămas captivă între datorie și dorința disperată de a primi un strop de iubire.

Într-o zi, la grădiniță, o fetiță mi-a întins o floare de hârtie și mi-a spus: „Te iubesc, doamna Ana!” Am izbucnit în plâns în fața copiilor. Atunci am realizat cât de mult tânjesc după afecțiune și cât de adâncă e rana lăsată de lipsa iubirii materne.

Seara aceea am avut curajul să-i spun mamei ce simt:

— Mamă… știi că niciodată nu mi-ai spus că mă iubești?

A tăcut mult timp. S-a uitat la mine cu ochii ei cenușii, obosiți.

— Eu nu știu să spun din astea. Așa am fost crescută și eu…

— Dar eu am nevoie! am izbucnit eu. Am nevoie să știu că contez pentru tine!

A oftat adânc.

— Poate că n-am știut să fiu mamă bună… Dar tu ai grijă de mine acum. Asta contează.

Am simțit un nod în gât. Nu era ceea ce voiam să aud, dar era tot ce putea ea oferi.

De atunci, zilele curg la fel: muncă, îngrijire, tăceri apăsătoare. Uneori mă gândesc să plec și eu undeva departe, dar ceva mă ține aici — poate speranța că într-o zi va reuși să-mi spună „te iubesc”.

Multe nopți mă întreb: oare datoria față de părinți trebuie să fie mai presus decât vindecarea propriilor răni? Oare cât timp mai pot trăi cu această sete neostoită după iubirea pe care n-am primit-o niciodată?

Poate că nu sunt singura care simte așa… Voi ce ați face în locul meu?