Când am ridicat telefonul prietenei mele și am auzit vocea soțului meu

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci asta? — vocea mea tremura, iar mâinile îmi ardeau pe marginea mesei din bucătăria ei. Telefonul încă vibra pe masă, ecranul luminat arătând numele „Vlad”.

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, vinovați, dar nu a spus nimic. În aer plutea mirosul de cafea proaspătă, dar totul părea brusc ireal. Cu câteva minute înainte, râdeam împreună, povestind despre copiii noștri și planurile de vacanță. Apoi, telefonul ei a sunat. Fără să mă gândesc, am ridicat aparatul — era obișnuit să răspundem una pentru cealaltă. Dar când am auzit vocea lui Vlad, soțul meu, spunând „Mi-e dor de tine…”, lumea mea s-a prăbușit.

— Nu e ceea ce crezi… — a început Irina, dar vocea i s-a stins. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie.

— Atunci ce e? Explică-mi tu! — am urlat, fără să-mi pese dacă mă aud vecinii.

Irina a început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe față, dar nu găsea cuvintele. Am ieșit din bucătărie trântind ușa după mine. Pe drum spre casă, pașii mi se încurcau pe trotuarul denivelat. Mă simțeam ca într-un vis urât din care nu reușeam să mă trezesc.

Ajunsă acasă, Vlad era în sufragerie, cu ochii în laptop. Când m-a văzut, a zâmbit absent:

— Ai venit mai devreme? Cum a fost la Irina?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am aruncat geanta pe canapea și m-am uitat fix la el:

— Vlad, trebuie să vorbim.

A ridicat privirea, surprins de tonul meu. Am inspirat adânc și am spus totul, fiecare detaliu: telefonul, vocea lui, cuvintele pe care le-am auzit. La început a negat, apoi a tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice minciună.

— De cât timp? — am întrebat printre dinți.

— De câteva luni… — a recunoscut el în cele din urmă. — Nu știu cum s-a întâmplat. A fost o greșeală.

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe podea, iar Vlad a încercat să mă atingă, dar l-am respins cu un gest scurt.

— Ai distrus totul! Familia noastră… copiii noștri…

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind pereții goi ai camerei noastre. Mă gândeam la toate momentele frumoase din trecut: vacanțele la mare, serile liniștite cu copiii în brațe, promisiunile făcute la altar. Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— Ce s-a întâmplat, Ana? — m-a întrebat ea îngrijorată.

I-am spus totul printre sughițuri. Mama a oftat adânc:

— Știu că doare… Dar trebuie să te gândești la tine și la copii. Nu lăsa rușinea sau gura lumii să te oprească din a face ce simți că e bine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Vlad încerca să repare lucrurile: aducea flori, gătea cina preferată a copiilor, mă ruga să mergem la consiliere de cuplu. Dar nu puteam uita imaginea Irinei plângând în bucătăria ei sau vocea lui Vlad șoptind „Mi-e dor de tine”.

Prietenii au aflat repede. În orașul nostru mic din Buzău, veștile circulă mai repede decât trenurile de București. Unii mă compătimeau pe la colțuri, alții mă priveau cu milă sau curiozitate. La școală, unde predam limba română, colegii mă întrebau dacă sunt bine, dar evitau subiectul adevărat.

Copiii au simțit tensiunea din casă. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce plângi mereu?

Nu am știut ce să-i răspund. Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că totul va fi bine.

Au urmat luni grele. Am încercat să iert, dar rana era prea adâncă. Vlad părea sincer că regretă, dar nu puteam trece peste trădarea dublă: soțul meu și cea mai bună prietenă a mea.

Într-o zi de toamnă târzie, am decis să plec împreună cu copiii la mama la țară pentru o vreme. Aveam nevoie de liniște și de timp să mă gândesc ce vreau cu adevărat.

Într-o seară rece, stând pe prispa casei părintești și privind stelele deasupra livezii goale, mama s-a așezat lângă mine.

— Ana, viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm când suntem tinere. Dar tu ești puternică. Nu lăsa o trădare să-ți fure bucuria de a trăi.

Am plâns din nou în brațele ei ca un copil mic. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira.

După câteva luni am decis să divorțez. Vlad a încercat să mă convingă să rămânem împreună pentru copii, dar știam că nu pot trăi într-o minciună.

Irina mi-a scris o scrisoare lungă în care își cerea iertare și îmi spunea că nu va putea niciodată să se ierte pentru ce mi-a făcut. Nu i-am răspuns niciodată.

Viața mea s-a schimbat radical: am început să predau la o școală nouă din orașul vecin și am cunoscut oameni noi care m-au ajutat să-mi recapăt încrederea în mine.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie. Dar apoi îmi amintesc cât de important este să nu te pierzi pe tine însăți în încercarea de a salva ceva ce nu mai poate fi salvat.

Oare câți dintre noi trăim ani întregi într-o minciună doar de dragul aparențelor? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem adevărul și libertatea?