Falii și împăcări: Drumul meu spre independență după divorț

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să te văd cum te pierzi în fiecare zi, așteptând ca cineva să-ți rezolve viața! Irina își strângea pumnii pe marginea mesei din bucătăria mea, iar vocea ei tremura de furie și frustrare. Mirosea a cafea rece și a ploaie, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei îmi lovește pieptul ca un ciocan.

— Nu e chiar așa, am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar știam că nu o pot păcăli. După divorțul de Vlad, totul se prăbușise peste mine: casa, banii, copilul, chiar și prieteniile. Mă agățam de Irina ca de o barcă de salvare, dar azi simțeam că și ea mă lasă să mă scufund.

— Ba da, Ana! E exact așa! De câte ori să-ți spun că nu poți trăi la nesfârșit din pensia alimentară și ajutorul părinților? Ai 34 de ani! Trebuie să faci ceva pentru tine, nu pentru Vlad, nu pentru David, pentru tine!

Am izbucnit în plâns. David, băiatul meu de șapte ani, se juca în camera alăturată și speram să nu audă nimic. Dar Irina nu se oprea.

— Îți spun asta pentru că țin la tine! Pentru că nu vreau să te văd peste zece ani tot aici, tot cu aceleași probleme. Ana, tu nu vezi că te-ai pierdut?

Am rămas singură după ce a plecat. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă. M-am prăbușit pe podea și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. Cuvintele Irinei mă urmăreau: „Trebuie să faci ceva pentru tine.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce pierdusem: dragostea lui Vlad, siguranța unei familii „normale”, respectul de sine. Dar cel mai tare mă durea gândul că poate Irina avea dreptate. Poate chiar mă pierdusem.

A doua zi am mers la mama. Ea m-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți.

— Mamă, nu vreau să te mai împovărez. Știu că ai grijă de mine și de David, dar trebuie să găsesc o soluție.

Mama mi-a zâmbit trist:

— Ana, tu ai fost mereu puternică. Doar că ai uitat asta. Poate e timpul să-ți amintești cine ești.

Am început să caut un job. Nu era ușor — CV-ul meu era prăfuit, iar în orașul nostru mic opțiunile erau puține. Am mers la interviuri unde mi s-a spus că „nu am experiență recentă”, că „suntem în criză”, că „vă sunăm noi”. Fiecare refuz era ca o nouă palmă.

Într-o zi, am găsit un anunț pentru un post de asistentă la o grădiniță privată. Am stat pe gânduri — salariul era mic, programul lung — dar ceva din mine m-a împins să încerc. La interviu, directoarea, doamna Popescu, m-a privit peste ochelari:

— De ce vrei acest job?

Am inspirat adânc:

— Pentru că trebuie să-mi recâștig viața. Pentru mine și pentru copilul meu.

A zâmbit și mi-a întins mâna:

— Începi luni.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Copiii țipau, părinții erau pretențioși, iar eu mă simțeam mereu obosită și nepricepută. Dar în fiecare zi când îl luam pe David de la școală și îi spuneam că am fost la muncă, îi vedeam mândria în ochi.

Irina nu mi-a mai scris. Trecuseră două luni de la ceartă și simțeam un gol imens. Într-o seară, după ce l-am culcat pe David, am luat telefonul și i-am trimis un mesaj: „Mi-e dor de tine.”

Răspunsul a venit abia a doua zi: „Și mie. Putem vorbi?”

Ne-am întâlnit în parc. Irina avea ochii roșii și părea mai slabă.

— Ana… îmi pare rău dacă am fost prea dură atunci.

— Nu trebuie să-ți pară rău. Aveam nevoie să aud adevărul.

Am plâns amândouă pe o bancă veche, sub castanii înfloriți. I-am povestit despre noul job, despre cât de greu îmi este uneori să mă ridic din pat dimineața, despre frica de a nu fi niciodată suficientă.

— Ești suficientă, Ana. Și sunt mândră de tine.

A fost prima dată după mult timp când am simțit că pot respira din nou.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Salariul abia îmi ajungea pentru chirie și facturi. Vlad întârzia mereu cu pensia alimentară și trebuia să mă cert cu el la telefon aproape lunar. Mama se îmbolnăvise între timp și trebuia să merg des la ea cu medicamente sau cumpărături. Uneori mă întrebam dacă merită tot efortul — dacă nu era mai ușor să renunț.

Dar într-o dimineață ploioasă, David mi-a adus un desen: eu și el ținându-ne de mână sub un curcubeu uriaș.

— Mami, tu ești cea mai curajoasă mamă din lume!

Atunci am știut că nu pot da înapoi.

Astăzi încă lupt cu nesiguranța și cu oboseala cronică a mamelor singure din România. Încerc să fiu prezentă pentru David, să-mi ajut mama și să nu-mi pierd speranța că într-o zi va fi mai bine. Irina mi-a rămas alături — uneori ne certăm, alteori râdem până ne dor obrajii — dar știu că prietenia noastră e mai puternică decât orice furtună.

M-am schimbat? Da. Sunt independentă? Încerc să fiu — în fiecare zi puțin mai mult decât ieri.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine se simt pierdute după un divorț? Câte au curajul să o ia de la capăt? Și dacă nu ne susținem una pe alta… cine o va face?