„Ajunge! Nu mai suntem bonă pentru nepoți” – Povestea unei mame care a spus stop
— Mariana, nu mai pot! Nu mai pot, auzi? — vocea lui Victor, soțul meu, răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate pe jos. Era ora opt seara și încă nu apucasem să mâncăm. Nepoții noștri, Andrei și Daria, alergau prin casă, râzând și țipând, iar eu simțeam cum mă lasă genunchii de oboseală.
M-am sprijinit de chiuvetă și am oftat adânc. De trei ani, de când Irina s-a întors la muncă după concediul de maternitate, casa noastră s-a transformat într-un fel de grădiniță improvizată. În fiecare dimineață, la ora șapte fix, Irina apărea la ușă cu copiii de mână, mereu pe fugă, mereu cu ochii în telefon.
— Mamă, te rog, azi trebuie să ajung devreme la birou. Poți să le dai tu micul dejun? Și vezi că Daria are teme la grădiniță… — repeta aproape zilnic.
La început am fost fericită. Să-i am aproape pe nepoți era o bucurie pe care nu o credeam posibilă. Dar zilele s-au transformat în luni, lunile în ani. Victor a început să se plângă tot mai des de spate, eu am început să uit când am avut ultima dată o zi doar pentru noi doi. Prietenii ne sunau tot mai rar — „Nu vă deranjăm, știm că aveți copiii”.
Într-o seară, după ce i-am culcat pe Andrei și Daria, Victor s-a așezat lângă mine pe canapea. Avea ochii roșii de oboseală.
— Mariana, nu mai suntem tineri. Eu nu mai pot să alerg după ei prin parc. Tu ai început să uiți lucruri… Nu vezi că Irina nici măcar nu ne întreabă dacă putem? Doar presupune că suntem aici pentru ea.
Am simțit un nod în gât. Îmi iubeam copiii și nepoții mai mult decât orice pe lume. Dar avea dreptate. Începusem să simt că nu mai trăiesc pentru mine.
A doua zi dimineață, când Irina a venit grăbită cu copiii, am încercat să-i spun ceva:
— Irina, poate ar trebui să găsești o bonă din când în când…
— Mamă, știi cât costă o bonă? Și oricum, copiii sunt mai bine cu voi! — m-a întrerupt ea, fără să mă privească.
Am rămas cu vorbele în gât. M-am simțit vinovată că mă gândesc la mine.
Sâmbătă seara, la cină, Victor a pus piciorul în prag:
— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem avea grijă de copii zilnic. Suntem obosiți. Avem nevoie de timp pentru noi.
Irina a rămas cu furculița în aer.
— Cum adică? Ce vreți să spuneti? Că nu vă mai pasă de nepoții voștri?
— Nu e vorba că nu ne pasă — am intervenit eu cu voce tremurată — dar avem nevoie de odihnă. Vrem să mergem la teatru, să ieșim cu prietenii… Să fim din nou soț și soție, nu doar bunici.
Irina s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru voi… Voi chiar nu înțelegeți cât de greu îmi este?
A plecat trântind ușa. Am rămas singuri în bucătărie, ascultând liniștea grea care s-a lăsat peste casă.
Zilele următoare au fost reci. Irina nu ne-a sunat. Nici copiii nu au mai venit. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Am ieșit cu Victor la plimbare prin parc după ani buni. Am mers la film. Am redescoperit liniștea casei noastre.
După două săptămâni, Irina a venit la noi cu ochii umflați de plâns.
— Mamă… Tată… Îmi pare rău că am reacționat așa. Am fost egoistă. Dar mi-e atât de greu singură… Nu știu cum să mă descurc fără voi.
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Irina, te iubim și vrem să fim parte din viața voastră. Dar avem nevoie de limite. Putem avea grijă de copii din când în când, dar nu zilnic. Trebuie să găsești o soluție pentru restul timpului.
A fost greu pentru toți. Irina a găsit până la urmă o bonă part-time și a început să aprecieze timpul petrecut împreună altfel. Noi am învățat să spunem „nu” fără vinovăție.
Acum casa noastră e din nou plină de râsete — dar doar atunci când vrem noi. Și știu că nu e nimic egoist în asta.
Mă întreb adesea: oare câte mame și bunici ca mine se pierd pe sine din dorința de a-i ajuta pe ceilalți? Unde se termină sacrificiul și unde începe dreptul la propria viață?