Doi ani de tăcere: Povestea mea cu fiica mea, Nora

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai înțeles? Nimic! — vocea Norei a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică din Bacău, iar ușa trântită a lăsat în urmă un ecou care încă mă urmărește. Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am învățat să trăiesc cu tăcerea, cu vina și cu întrebările care nu-mi dau pace nici măcar noaptea.

Mă numesc Ana și sunt mama Norei. O fată frumoasă, deșteaptă, încăpățânată — prea încăpățânată, poate, ca mine. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât cu promisiuni goale. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Poate că am fost prea dură uneori, poate că am cerut prea mult. Dar cine nu greșește?

Totul a început să se destrame când Nora a intrat la facultate la Iași. Era mândria mea. Dar, odată ajunsă acolo, s-a schimbat. A început să iasă cu prieteni noi, să vină acasă tot mai rar, să vorbească despre lucruri pe care nu le înțelegeam: feminism, anxietate, terapie. Eu îi spuneam mereu: „Lasă prostiile astea! Viața e grea, trebuie să fii tare!”

Într-o seară de toamnă, când a venit acasă pentru weekend, am găsit un pachet de țigări în geanta ei. M-am enervat. Am țipat la ea, i-am spus că mă face de rușine, că nu așa am crescut-o. Ea a început să plângă și mi-a spus că nu înțeleg nimic din viața ei. „Nu ești niciodată mulțumită! Orice aș face, tot nu e bine!”

A doua zi a plecat fără să spună la revedere. De atunci, totul s-a schimbat. La început îi scriam mesaje zilnic: „Ce faci?”, „Ai mâncat?”, „Te iubesc.” Nu răspundea. Apoi am început să-i trimit doar de sărbători. Nimic. O urmăream pe Facebook și Instagram — o vedeam râzând cu prietenii ei, la proteste, la cafenele. Era acolo o altă Nora, una la care nu aveam acces.

Sora mea, Mariana, îmi spunea mereu: „Las-o în pace. O să-i treacă.” Dar eu simțeam că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am încercat să vorbesc cu ea prin prietena ei cea mai bună, Ioana. „Ana, Nora are nevoie de timp. S-a simțit rănită”, mi-a spus Ioana într-o zi la telefon.

Dar cât timp? Cât timp trebuie să treacă până când o mamă și fiica ei pot vorbi din nou? Am început să mă gândesc la toate momentele când am ridicat vocea la ea, când am judecat-o pentru alegerile ei, când am pus presiune pe umerii ei mici. Poate că am vrut prea mult să fie puternică și am uitat să fiu blândă.

Într-o seară de iarnă, am găsit o poză veche cu noi două la mare. Nora avea vreo șapte ani și mă ținea strâns de mână. Am plâns ore întregi privind poza aceea. Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește vocea ei prin casă, râsul ei, certurile noastre mărunte despre haine sau băieți.

Mama mea, bătrână și bolnavă, mă întreba mereu: „Ce face Nora? Când vine pe la noi?” Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată față de toată lumea — față de mama mea, față de Nora, față de mine însămi.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „La mulți ani.” Era de ziua mea și venea de la Nora. Am simțit cum mi se oprește respirația. I-am răspuns imediat: „Mulțumesc! Mi-e dor de tine.” Nu mi-a mai scris nimic.

Am început să merg la biserică mai des. M-am rugat pentru iertare și pentru putere. Preotul mi-a spus: „Ana, uneori trebuie să lași copilul să-și găsească drumul singur.” Dar cum să faci asta când inima ta urlă după el?

Vecina mea, doamna Stanciu, mi-a povestit că și ea nu a vorbit cu fiul ei ani întregi după ce s-a însurat cu fata nepotrivită. „Timpul vindecă”, mi-a spus ea. Dar eu simt că timpul doar adâncește rana.

Am încercat să mă ocup cu alte lucruri: grădinăritul, croșetatul, voluntariatul la cantina socială din oraș. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența Norei.

Într-o zi am primit un telefon de la facultatea Norei: avea nevoie de o copie după certificatul ei de naștere pentru o bursă Erasmus. Am alergat prin tot orașul ca să-l trimit la timp. I-am scris un mesaj: „Am trimis actele. Sper să fie totul bine.” Mi-a răspuns după două zile: „Mulțumesc.” Atât.

M-am gândit de mii de ori să merg la Iași și să bat la ușa ei. Să-i spun tot ce simt: că îmi pare rău, că o iubesc necondiționat, că sunt mândră de ea chiar dacă nu e perfectă. Dar ceva mă oprește — teama că o voi pierde definitiv dacă forțez lucrurile.

Sunt seri în care stau pe balcon și privesc stelele, sperând că și ea se uită la același cer și se gândește la mine. Poate că într-o zi va veni acasă și vom sta din nou la masă împreună, ca pe vremuri.

Până atunci, trăiesc cu această tăcere grea ca plumbul și cu speranța că iubirea dintre mamă și fiică nu poate fi distrusă nici măcar de cei mai negri ani.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare există vreo cale sigură spre iertare? Poate că doar timpul ne va răspunde…