Între două lumi: Povestea unei nurori invizibile

— Nu știu ce să mai fac, Ilinca, nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine surprins, cu farfuria încă în mână.

— Ce s-a întâmplat iar? a întrebat el, de parcă nu ar fi știut deja.

— Mama ta! Iar i-a dus Iuliei tot ce avea nevoie pentru copii. Cărucior nou, haine, chiar și bani pentru grădiniță. Pe noi ne-a întrebat doar dacă vrem niște borcane cu zacuscă de anul trecut…

Radu a oftat și a lăsat farfuria pe masă. — Nu știu ce vrei să fac. E mama, nu pot să-i spun cum să-și împartă lucrurile.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De ani de zile încercam să-mi găsesc locul în familia lui Radu, dar mereu mă loveam de același zid rece al indiferenței. Soacra mea, doamna Mariana, avea două nurori: eu și Iulia, soția fratelui mai mic al lui Radu. Diferența dintre felul în care ne trata era atât de evidentă încât nici măcar nu mai încercam să mă mint că exagerez.

Îmi amintesc prima masă mare în familie după nuntă. Mariana a venit cu brațele pline de cadouri pentru Iulia: o rochie scumpă, parfumuri, chiar și o brățară de aur. Eu am primit o cutie cu prăjituri și un zâmbet politicos. Am încercat să nu arăt că mă doare, dar privirea mamei mele, care observase totul, m-a făcut să-mi doresc să dispar.

Anii au trecut și diferențele au devenit tot mai greu de ignorat. Când am rămas însărcinată cu Ana, primul nostru copil, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar la botez, Mariana a stat toată seara lângă Iulia și nepotul ei, iar pe Ana abia dacă a luat-o în brațe. Când am ajuns acasă, am plâns ore întregi pe ascuns.

— Poate că nu sunt destul de bună pentru ea, i-am spus lui Radu într-o noapte. Poate că nu mă vede ca parte din familie.

— Nu e adevărat, mi-a răspuns el fără convingere. Dar niciodată nu a încercat să vorbească serios cu mama lui.

Cel mai greu mi-a fost când Ana s-a îmbolnăvit grav la trei ani. Aveam nevoie de ajutor, eram epuizată fizic și psihic. Mariana a venit o singură dată la spital și a stat zece minute. În schimb, când băiatul Iuliei a făcut varicelă, Mariana s-a mutat la ei o săptămână întreagă.

Într-o zi, după ce am dus-o pe Ana la grădiniță și m-am întors acasă obosită, am găsit-o pe Mariana în bucătărie. Făcea ordine printre borcane.

— Bună ziua, am salutat-o încet.

— Bună, Ilinca. Am adus niște dulceață pentru voi. Poate vrei să iei câteva borcane.

Am simțit cum mi se strânge inima. — Mulțumesc… Dar voiam să vă întreb ceva: De ce nu veniți niciodată la noi cum mergeți la Iulia? De ce nu stați cu Ana?

Mariana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.

— Fiecare familie are rostul ei. Iulia are nevoie de mai mult ajutor. Tu te descurci bine singură.

— Dar și eu am nevoie uneori… am șoptit.

A ridicat din umeri și a plecat fără să spună altceva.

În acea seară am izbucnit din nou în fața lui Radu.

— Nu mai pot! Nu vreau ca Ana să crească simțindu-se mai puțin iubită decât verișorii ei! Nu vreau să fiu invizibilă!

Radu s-a enervat pentru prima dată:

— Mereu te plângi! Poate că problema e la tine! Poate că ar trebui să fii mai deschisă cu mama!

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat la mama mea pentru câteva zile cu Ana. Acolo am găsit liniște și înțelegere. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Ilinca, uneori oamenii nu pot iubi egal. Dar tu meriți să fii văzută și iubită. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi altceva.

M-am întors acasă hotărâtă să nu mai accept nedreptatea tăcută. Am început să vorbesc deschis cu Radu despre ce simt, chiar dacă uneori se supără sau evită discuția. Am refuzat ajutorul simbolic al Marianei și am început să-mi construiesc propria familie pe valorile mele: respect și iubire sinceră.

La următoarea masă mare în familie, când Mariana a venit din nou cu daruri doar pentru Iulia și copiii ei, m-am ridicat și am spus calm:

— Vreau doar să știți că Ana merită aceeași dragoste ca toți copiii din familia asta. Și eu merit același respect ca orice noră.

A fost liniște câteva secunde lungi. Mariana s-a uitat la mine surprinsă, iar Radu părea rușinat. Iulia a zâmbit stânjenită.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat. Dar știu că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă facă invizibilă.

Mă întreb uneori: De ce e atât de greu pentru unii oameni să împartă dragostea egal? Oare câți dintre noi trăim în umbra preferințelor altora fără să avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat?