Când tăcerea devine strigăt: Povestea mea și a Zinei

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea lui Gheorghe răsuna ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamuri. Zina, fetița noastră de doar opt ani, se ascunsese după sobă, cu ochii mari și umezi. Eu stăteam nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin respirația.

— Și ce vrei să faci? Să ne lași aici? — am întrebat, cu o voce care nu-mi semăna. Era pentru prima dată când îndrăzneam să-l privesc în ochi.

Gheorghe a aruncat o privire rece spre mine, apoi și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa. Am rămas doar eu, Zina și liniștea aceea apăsătoare care nu era niciodată liniște cu adevărat. Doar frică. Doar întrebări fără răspuns.

Nu știu cât timp am stat așa, cu ochii în gol. Zina a venit încet lângă mine și m-a luat de mână.

— Mami, o să ne fie bine? — a șoptit ea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că nu știam nici eu? Că mi-era frică de fiecare zi care urma?

Ani la rând am trăit în umbra lui Gheorghe. El decidea tot: ce mâncăm, unde mergem, cu cine vorbim. Dacă îndrăzneam să-l contrazic, ridica vocea sau, mai rău, mâna. Vecinii știau, dar nimeni nu zicea nimic. În satul nostru de lângă Oradea, „treburile din casă” nu se discutau la poartă.

Când am rămas singure, am simțit că mă prăbușesc. Nu aveam bani puși deoparte — totul era pe numele lui. Casa era veche, acoperișul curgea la fiecare ploaie, iar soba abia mai făcea față frigului de toamnă. În primele zile, mergeam la magazinul din sat cu capul plecat, rușinată că lumea știa că „m-a lăsat bărbatul”.

— Maria, dacă ai nevoie de ceva… — mi-a spus într-o zi tanti Ileana, vânzătoarea. Dar am dat din cap că nu, deși aș fi vrut să plâng pe umărul ei.

Zina era tăcută. Nu mai râdea ca înainte. Seara se băga în pat lângă mine și mă ținea strâns de mână.

— Mami, dacă vine tata înapoi?

— Nu știu, puiule… Dar orice ar fi, eu sunt aici.

Într-o dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Nu mai vin. Descurcă-te.” Atât. Fără explicații. Fără regrete.

Am plâns toată ziua. Apoi m-am ridicat și am început să fac ordine prin casă. Am aruncat hainele lui Gheorghe într-un sac și le-am dus la pod. Am spălat podelele, am aerisit fiecare cameră și am încercat să-mi adun gândurile.

Într-o seară, Zina s-a apropiat de mine cu un desen: era ea și cu mine, ținându-ne de mână sub un curcubeu.

— Uite, mami… Suntem noi două. O să fie bine?

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată o fărâmă de speranță.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. Am început să caut de lucru prin sat — la brutărie, la curățenie prin casele oamenilor mai înstăriți. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune.

— Ce-ai făcut de te-a lăsat? — mă întreba vecina Viorica pe la gard.

— Nimic… Poate doar că n-am mai tăcut — i-am răspuns într-o zi, cu o voce care m-a surprins și pe mine.

Zina a început școala cu greu. Copiii râdeau uneori de ea: „Fata fără tată!” O vedeam cum vine acasă cu ochii roșii și buzele strânse.

— Mami, de ce nu avem și noi familie ca ceilalți?

Ce puteam să-i spun? Că uneori e mai bine să fii doar cu cineva care te iubește decât cu toți laolaltă?

Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție.

— Maria, Zina e un copil bun, dar e retrasă. Poate ar ajuta dacă ar merge la consilierul școlar…

Mi-era rușine să recunosc că nu aveam bani nici pentru haine noi pentru ea, darămite pentru consiliere.

Am început să cos haine vechi primite de la rudele din oraș. Seara stăteam la lumina lămpii și îi povesteam Zinei despre copilăria mea: cum mergeam desculță prin iarbă, cum mă jucam cu frații mei pe malul Crișului.

Încet-încet, Zina a început să zâmbească din nou. A făcut o prietenă nouă la școală — pe Irina — și venea acasă povestindu-mi despre lecții și jocuri.

Într-o zi, Gheorghe a apărut la poartă. Era beat și nervos.

— Maria! Dă-mi niște bani! — a urlat el.

Mi-au tremurat genunchii, dar am ieșit afară și i-am spus:

— Nu mai avem nimic pentru tine aici. Pleacă!

A încercat să intre în curte, dar vecinii au ieșit la poartă și l-au alungat. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu sunt singură.

După acel episod, lumea din sat a început să mă privească altfel. Tanti Ileana mi-a adus o pungă cu făină și zahăr.

— Să ai pentru copil…

Am plâns din nou — dar de data asta de recunoștință.

Au trecut luni grele până când am reușit să mă angajez ca femeie de serviciu la școala unde mergea Zina. Salariul era mic, dar era al nostru. În fiecare dimineață mergeam împreună spre școală: eu cu găleata și mopul, ea cu ghiozdanul roz.

Seara ne uitam pe geam la stele și visam împreună la o viață mai bună.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rămas aici sau dacă ar fi trebuit să plec în oraș sau chiar în străinătate. Dar când o văd pe Zina râzând din nou, știu că am ales drumul cel greu — dar corect.

Poate că nu avem tot ce ne dorim, dar avem una pe cealaltă. Și asta e tot ce contează.

Oare câte femei ca mine mai trăiesc încă în tăcere? Câte dintre ele vor avea curajul să strige că merită mai mult? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?