Între Mama și Viață: Când Dragostea Nu E Destulă pentru a Alina Judecata

— Nu pot să cred că trăiești așa, Ana! Ai văzut cum arată covorul ăsta? Și mobila asta… e de pe vremea când eram eu tânără!
Vocea mamei mele răsună în sufrageria mică, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Marko, soțul meu, se preface că nu aude, ocupat să-i dea lui Radu, băiețelul nostru de șase ani cu sindrom Down, o jucărie veche. Mama își aranjează geanta scumpă pe genunchi și oftează teatral.

— Mamă, nu e chiar așa rău… ne descurcăm. Important e că suntem împreună, încerc să spun cu o voce calmă, dar tremurul din glas mă trădează.

— Împreună? Ce folos dacă nu aveți nimic? Marko nu găsește un serviciu mai bun, tu te-ai lăsat de facultate pentru el… Și copilul… Doamne, Ana, nu ți-ai dorit altceva?

Mă uit la Radu, care râde fericit cu jucăria lui ruptă. Mă doare fiecare cuvânt al mamei. Îmi amintesc de zilele când eram mică și ea îmi promitea că voi avea tot ce e mai bun. Dar ce înseamnă „bun” pentru ea? Un apartament mare, haine de firmă, vacanțe la munte? Pentru mine, „bun” e să-l văd pe Radu zâmbind și pe Marko ținându-mă de mână când plâng noaptea.

Marko se ridică încet și vine lângă mine. Îi văd ochii obosiți, cearcănele adânci. Lucrează la un service auto pe salariu minim, iar eu fac curățenie la două scări de bloc. Nu ne ajunge niciodată, dar nu ne plângem. Doar mama o face.

— Silvia, te rog… Nu e momentul acum, spune Marko cu voce joasă.

Mama îl privește ca pe un străin. — Nu e niciodată momentul, Marko! Ana merita mai mult. Eu am muncit toată viața ca să-i ofer altceva decât să stea într-un apartament de două camere cu mobila veche și un copil bolnav!

Simt cum mă sufoc. — Mamă! Nu mai spune asta despre Radu! E copilul meu! E sufletul meu!

Mama oftează și-și ridică ochii spre tavan. — Nu mă înțelegi deloc. Eu vreau doar binele tău.

— Atunci lasă-ne să fim fericiți așa cum putem! îi răspund printre lacrimi.

Radu vine la mine și mă ia de mână. — Mami, nu plânge! Eu te iubesc!

Îl strâng tare la piept și simt cum lumea mea se rupe între două lumi: cea a mamei mele, unde contează doar aparențele și succesul, și cea a familiei mele mici, unde fiecare zi e o luptă pentru puțină liniște și dragoste.

Seara, după ce mama pleacă trântind ușa, Marko mă ține în brațe pe canapea. — Ana, nu te mai consuma pentru ce zice ea. Noi știm ce avem aici.

— Dar dacă are dreptate? Dacă am greșit alegându-te pe tine? Dacă Radu ar fi avut o viață mai bună cu alt tată?

Marko oftează și-și ascunde fața în palme. — Nu spune asta nici măcar în glumă. Radu are nevoie de noi așa cum suntem. Și eu am nevoie de tine.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria mea în casa mare a mamei, la mesele elegante și la tăcerile apăsătoare dintre noi două. La cât de mult mi-am dorit să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru ce am sau ce pot arăta lumii.

A doua zi dimineață, îl duc pe Radu la grădiniță specială. Îl privesc cum se joacă timid cu ceilalți copii. Educatoarea mă oprește la ușă.

— Ana, să știi că Radu a făcut progrese mari. E un băiat bun și curajos.

Simt lacrimile cum îmi curg pe obraji. — Mulțumesc… uneori simt că nu fac destul pentru el.

— Faceți tot ce puteți. Și dragostea contează cel mai mult.

Pe drum spre casă mă întâlnesc cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Ana, am văzut-o ieri pe mama ta… era supărată rău. Dar să știi că lumea te vorbește de bine aici. Toți spun că ești o mamă bună.

Zâmbesc amar. Oare chiar contează ce spune lumea? Sau doar ce simte mama mea?

Seara primesc un mesaj de la mama: „Ana, nu vreau să te supăr, dar gândește-te la viitorul tău. Poate încă mai poți schimba ceva.”

Îmi vine să-i răspund că viitorul meu e aici, lângă Marko și Radu. Că nu vreau altceva decât liniște și puțină înțelegere din partea ei. Dar nu-i scriu nimic.

Într-o duminică dimineață, când Marko repară chiuveta stricată iar Radu desenează pe perete cu carioci ieftine, mă uit la familia mea și simt un val de recunoștință amestecată cu tristețe.

Poate dragostea nu e destul ca să umple golurile lăsate de judecata celor dragi. Poate familia nu e mereu un refugiu — uneori e chiar sursa durerii celei mai mari.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim între două lumi — una a așteptărilor părinților și alta a realității noastre imperfecte? Și cât de mult trebuie să ne doară până când alegem să fim fericiți după propriile reguli?