Două fețe ale aceleiași iubiri: Povestea mea cu Vlad
— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria noastră mică din Berceni, cu telefonul în mână și cu inima zdrobită. Pe ecran, mesajul era clar: „Mi-e dor de tine. Când vii la mine?” Semnat: Irina.
Vlad a ridicat privirea din farfuria cu ciorbă. Ochii lui verzi, cândva plini de blândețe, acum erau goi. „Nu știu despre ce vorbești, Ana”, a spus el încet, dar vocea îi trăda panica.
Am simțit cum mă sufoc. De luni de zile simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad venea târziu acasă, mirosea a parfum străin și își schimba mereu parolele la telefon. Dar am vrut să cred că exagerez, că e doar stresul de la serviciu sau oboseala de la noul lui job la firma de construcții.
În acea seară, însă, nu mai era loc de îndoială. Am găsit mesajele întâmplător, când Vlad uitase telefonul pe masă și ieșise să ducă gunoiul. Am citit totul cu ochii în lacrimi: promisiuni, întâlniri ascunse, jurăminte de iubire. Nu era doar o aventură. Era o altă viață.
— Cine e Irina? am întrebat din nou, mai tare.
Vlad a oftat și s-a lăsat pe spate. „Nu voiam să afli așa…”
Am izbucnit în plâns. „Cât timp? De cât timp mă minți?”
„De aproape un an”, a recunoscut el. „Dar nu e ceea ce crezi…”
Am râs amar. „Ba e exact ceea ce cred.”
A urmat o noapte lungă, plină de reproșuri, lacrimi și tăceri apăsătoare. Vlad a încercat să se justifice: că s-a simțit neînțeles, că eu eram mereu ocupată cu fetița noastră, Mara, că viața noastră devenise monotonă. Dar nimic nu putea justifica trădarea.
A doua zi dimineață, am luat o decizie nebunească: trebuia să o cunosc pe Irina. Să-i spun adevărul. Să aflu dacă știa despre mine sau dacă era și ea o victimă.
Am găsit adresa ei printre mesajele din telefonul lui Vlad și m-am dus acolo cu inima cât un purice. Bloc vechi, scara întunecată, miros de varză fiartă și detergent ieftin. Am bătut la ușă și mi-a deschis o femeie tânără, cu părul scurt și ochi obosiți.
— Bună ziua… Tu ești Irina?
M-a privit suspicioasă. „Da… Cine sunteți?”
Mi-am strâns palmele și am spus totul dintr-o suflare: „Sunt Ana. Soția lui Vlad.”
Irina a încremenit. Apoi a început să plângă. „Nu… Nu se poate… Mi-a spus că e divorțat! Că are o fetiță, dar că nu mai are nicio legătură cu mama ei…”
Ne-am prăbușit amândouă pe canapea și am plâns împreună ca două străine unite de aceeași durere. Irina mi-a arătat poze cu Vlad de la mare, mesaje în care îi promitea că vor avea un viitor împreună. Totul era o minciună.
— Ce facem acum? m-a întrebat ea printre sughițuri.
Nu știam ce să-i răspund. Eram furioasă pe Vlad, pe mine însămi că nu am văzut semnele mai devreme, pe viață că poate fi atât de crudă.
În zilele care au urmat, Vlad a încercat să mă convingă să-l iert. Mi-a adus flori, mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare și promitea că va rupe orice legătură cu Irina. Dar nu mai puteam avea încredere în el.
Mama mea a venit într-o seară la mine și m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.
— Ana, trebuie să fii puternică pentru Mara. Nu merită să te pierzi pentru un bărbat care nu te respectă.
Avea dreptate. Dar cum să fii puternică atunci când lumea ta se prăbușește?
Am început să merg la terapie. Să vorbesc cu prietenele mele despre ce simt. Să citesc despre femei care au trecut prin același coșmar și au reușit să se ridice.
Irina mi-a scris într-o zi: „Și eu am decis să-l las. Nu merităm să fim mințite.”
Am simțit o ușurare ciudată. Nu eram singură.
Au trecut luni până când am reușit să-l privesc pe Vlad fără ură sau dispreț. A venit la ziua Marei cu un cadou și ochii înroșiți de plâns.
— Ana… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut.
L-am privit în ochi și i-am spus: „Nu mai contează ce simți tu acum. Contează ce fac eu cu viața mea.”
Astăzi locuiesc singură cu Mara într-un apartament mic, dar plin de lumină și liniște. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori încă mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă vina e doar a lui Vlad.
Dar știu sigur un lucru: merit adevărul și respectul.
Oare câte femei mai trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să spunem: „Ajunge!”?