Am închis ușa în urma fiului meu: Povestea unei mame între vină și eliberare

— Maria, nu poți să faci asta! a țipat Mark, fiul meu, cu ochii plini de lacrimi și furie. Jelena stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un dușman. Țineam cheile casei strâns în mână, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept. Într-o clipă, tot ce fusese cândva dragoste și căldură s-a transformat într-o scenă de război.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când Mark și Jelena au venit acum trei ani la ușa mea, cu bagajele în mână și promisiunea că vor sta doar „câteva luni”, am simțit că le fac un bine. „Mamă, până găsim ceva al nostru, te rugăm…”, mi-a spus Mark cu vocea lui blândă, pe care o știam de când era copil. Cum să refuz? Sunt mama lui, iar inima mea nu știe să spună nu.

La început a fost frumos. Casa era plină de râsete, miros de cafea proaspătă dimineața și planuri pentru viitor. Dar lunile au trecut, apoi anii. Promisiunile s-au transformat în scuze: „E greu să găsim ceva convenabil”, „Salariile sunt mici”, „Chiriile sunt prea mari”. Între timp, eu am început să simt că nu mai am loc în propria casă. Mesele s-au transformat în ședințe de reproșuri, iar fiecare zi aducea o nouă ceartă.

— Nu mai pot, Mark! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, după ce am găsit din nou vasele nespălate și hainele aruncate prin sufragerie.

— Mamă, exagerezi! Suntem o familie! a răspuns el, dar vocea îi tremura.

Jelena nu spunea nimic. Doar mă privea cu acea privire rece, ca și cum eu aș fi fost problema. Încercam să vorbesc cu ea, să-i spun că nu e ușor să împarți spațiul cu doi adulți care nu fac niciun efort să ajute. Dar ea ridica din umeri sau ieșea din cameră.

Într-o zi, am găsit-o pe vecina mea, doamna Stancu, la poartă.

— Maria, dragă, nu te supăra că-ți spun… dar lumea vorbește. Zic că ai crescut un băiat care nu știe să se descurce singur.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi turnat plumb în suflet. Oare chiar așa era? Oare îl țineam pe Mark captiv într-o copilărie prelungită? Sau poate îi ofeream doar sprijinul pe care orice mamă ar trebui să-l dea?

Seara aceea a fost decisivă. Am intrat în camera lor fără să bat la ușă.

— Trebuie să plecați. Gata. V-am dat timp destul. Aveți o lună să vă găsiți ceva.

Mark a început să plângă. Nu-l mai văzusem așa de la 10 ani, când și-a rupt piciorul la fotbal.

— Mamă, nu ne poți face asta! Unde să mergem?

— Oriunde! Sunteți adulți! Nu mai pot trăi cu voi aici!

Jelena a ieșit din cameră fără un cuvânt. În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Nu ne mai vorbeam decât strictul necesar. Mâncam separat. Casa era plină de tăceri grele ca piatra.

În ultima zi, când au ieșit pe ușă cu bagajele, Mark s-a întors spre mine.

— Să știi că nu te voi ierta niciodată pentru asta.

Am închis ușa încet și m-am prăbușit pe podea, plângând ca un copil. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită. Dar liniștea avea gust de cenușă.

Au trecut două luni de atunci. Mark nu mi-a mai dat niciun semn. Am aflat de la o cunoștință că stau cu chirie într-o garsonieră mică la periferie. Se descurcă greu, dar se descurcă.

În fiecare seară mă uit la telefon și sper să primesc un mesaj: „Mamă, îmi pare rău.” Sau măcar: „Mamă, suntem bine.” Dar telefonul tace.

Merg prin casă și ating lucrurile lui Mark: trofeul de la olimpiada de matematică din clasa a opta, poza noastră de la mare când avea șase ani… Mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut pentru totdeauna dragostea fiului meu.

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să lași să doară — pentru ca cel iubit să poată crește. Dar cine vindecă rana unei mame?

Oare am fost o mamă rea sau doar una care a avut curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?