Umbra unei vieți noi: Povestea Anei după 50 de ani

— Ana, nu poți să stai așa toată ziua cu ochii în tavan! — vocea surorii mele, Mariana, răsună din telefonul pus pe difuzor. Îmi vine să-i spun să mă lase în pace, dar nu am energie nici pentru asta. Privesc în gol spre cana de cafea rămasă pe jumătate plină, pe masa din bucătărie. E trecut de ora zece și încă nu m-am ridicat din pijamale. De când a murit Mihai, soțul meu, zilele curg una după alta ca niște picături de ploaie pe geam: monotone, reci, fără sens.

— Ce vrei să fac, Mariana? Să mă apuc de dansat? Să ies la agățat prin parc? — răspund ironic, dar vocea mi se frânge.

— Nu, dar nici să te stingi așa, încet-încet… Ana, ai doar 51 de ani! — insistă ea.

Doar 51… În oglindă văd o femeie cu părul grizonat, riduri adânci la colțul ochilor și umeri lăsați. Copiii mei sunt plecați în străinătate, la casele lor. Nepoți nu am. Prietenele mele au grijă de nepoți sau sunt încă prinse în rutina serviciului. Eu am rămas cu liniștea asta apăsătoare și cu un apartament care pare prea mare pentru o singură persoană.

Într-o zi de joi, după ce am terminat de văzut pentru a treia oară același episod dintr-un serial turcesc, m-am hotărât să ies la piață. Nu pentru că aveam nevoie de ceva anume, ci doar ca să simt că mai exist printre oameni. Pe drum, am trecut pe lângă o vitrină și m-am surprins privind reflexia mea: o femeie care părea că se ascunde de lume. M-am rușinat și am grăbit pasul.

La piață era aglomerație. Am stat la coadă la brânză și am ascultat discuțiile altora: despre copii, facturi, rețete. M-am simțit ca un străin printre ei. Când mi-a venit rândul, vânzătoarea m-a privit absent și mi-a întins pachetul fără să mă salute. Am simțit din nou acea senzație ciudată: parcă eram invizibilă.

Pe drumul spre casă, m-am oprit la cafeneaua din colț. Era aproape goală. M-am așezat la o masă lângă geam și am comandat o cafea neagră. La masa alăturată stătea un bărbat cu părul alb și ochi blânzi. Citea ziarul și sorbea dintr-o ceașcă mică. La un moment dat, mi-a zâmbit.

— Scuzați-mă… — a spus el timid — dar cred că aveți cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Nu mai primisem un compliment de ani de zile. Am bâiguit ceva despre vreme și mi-am coborât privirea în ceașcă. Dar el nu s-a lăsat:

— Știți… și eu am pierdut pe cineva drag. Soția mea a murit acum trei ani. De atunci, tot încerc să-mi găsesc locul.

Am ridicat ochii spre el. În privirea lui era ceva ce nu mai văzusem demult: înțelegere. Am început să vorbim despre lucruri banale: despre cafea, despre orașul nostru care s-a schimbat atât de mult, despre cât de greu e să-ți faci prieteni noi după o anumită vârstă.

M-am întors acasă cu inima bătându-mi nebunește. Nu era vorba despre dragoste sau flirt; era vorba despre faptul că cineva mă văzuse cu adevărat. Când i-am povestit Marianei la telefon, a râs:

— Vezi? Poate ar trebui să ieși mai des! Cine știe ce surprize te mai așteaptă?

Dar nu toată lumea a fost la fel de entuziasmată. Fiica mea, Ioana, când a aflat că am început să ies la plimbări cu domnul Victor (căci așa îl chema), a reacționat brusc:

— Mamă, nu crezi că e cam devreme? Tata abia a murit acum un an… Ce-o să zică lumea?

M-am simțit vinovată. Oare chiar greșeam? Oare chiar trebuia să rămân blocată în trecut doar pentru că „așa se face”? Seara aceea am plâns mult. M-am întrebat dacă mai am dreptul să fiu fericită sau dacă trebuie să port doliu toată viața.

Victor a fost răbdător. Nu m-a presat niciodată. Mi-a adus flori într-o zi ploioasă și mi-a spus:

— Ana, viața nu se termină la 50 de ani. Și nici dragostea.

Am început să mergem împreună la teatru, la expoziții mici prin oraș sau pur și simplu la plimbări lungi prin parc. Încet-încet, am început să mă simt din nou vie. Dar mereu exista acea voce în capul meu: „Ce-o să zică lumea?”

Într-o duminică, la masa de prânz cu familia extinsă, fratele meu a aruncat o remarcă:

— Ana s-a apucat de iubit la bătrânețe! Să vezi ce râd vecinii!

Toți au râs forțat, iar eu am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul: blocuri gri, oameni grăbiți, copii care se jucau printre mașini parcate aiurea. Mi-am dat seama că trăisem prea mult după regulile altora.

În acea seară i-am scris Ioanei un mesaj lung în care i-am spus tot ce simt: frica de singurătate, dorul de Mihai, dar și nevoia mea de a merge mai departe. A doua zi m-a sunat plângând:

— Mamă… îmi pare rău! N-am vrut să te rănesc. Vreau doar să fii fericită.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Nu toți mă înțeleg sau mă acceptă, dar am învățat să nu-mi mai cer scuze pentru ceea ce simt.

Astăzi am 54 de ani și încă mă trezesc uneori cu teama că sunt invizibilă pentru lume. Dar apoi îmi amintesc zâmbetul lui Victor și faptul că viața poate începe oricând ai curajul s-o trăiești.

Oare câte femei ca mine se ascund după perdele groase de rușine și prejudecată? Câte dintre noi uităm că merităm să fim văzute și iubite? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…