Fără întoarcere: Povestea unei mame care a trebuit să plece

— Irina, nu poți să faci asta! Nu poți! — vocea mamei mele răsuna în salonul rece al maternității din Ploiești, în timp ce eu stăteam pe marginea patului, cu ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde. Fetița mea dormea liniștită în pătuțul de lângă mine, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

Aveam douăzeci și unu de ani și eram singură. Tatăl copilului, Radu, dispăruse din peisaj încă din luna a treia de sarcină, după ce i-am spus că sunt însărcinată. „Nu e copilul meu”, mi-a spus atunci, cu o răceală care m-a paralizat. Mama m-a privit cu dezgust și mi-a spus că am adus rușine peste familie. Tata nici nu a mai vorbit cu mine de atunci.

În ultimele luni de sarcină am stat ascunsă în camera mea, ieșind doar noaptea la baie, ca să nu mă vadă vecinii. Mama îmi aducea mâncare pe furiș și îmi spunea mereu: „O să vezi tu ce greu e să crești un copil singură. N-ai bani, n-ai serviciu, n-ai nimic.” Avea dreptate. Nu aveam nimic.

Când am ajuns la spital, am născut repede, fără prea multe complicații. Dar când am ținut-o prima dată în brațe pe Ana-Maria, am simțit o dragoste atât de puternică încât aproape că am uitat de toate problemele. Aproape. Pentru că la scurt timp după aceea, mama a venit la mine cu o hotărâre rece în priviri:

— Nu ai cum să o iei acasă. Nu avem bani nici pentru noi. Ce vrei să facem cu un copil?

— E fata mea! Nu pot s-o las aici!

— Dacă o iei acasă, plec eu. Și nu mă mai vezi niciodată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic că mă voi descurca, că voi găsi o soluție, dar mama era de neclintit. A doua zi a venit asistenta socială și mi-a spus că pot semna actele pentru ca Ana-Maria să fie dată în plasament. „Poate găsește o familie care să-i ofere ce are nevoie”, mi-a spus ea cu voce blândă.

Am plâns toată noaptea. Am ținut-o pe Ana-Maria la piept și i-am promis că nu o voi uita niciodată. Dimineața am semnat hârtiile cu mâna tremurândă. Am simțit că mor pe dinăuntru.

Când m-am întors acasă, tata nu mi-a spus nimic. Mama a oftat ușurată și mi-a pus farfuria cu ciorbă pe masă. „O să-ți găsești tu un băiat bun, o să uiți”, mi-a spus ea. Dar eu nu am uitat.

Au trecut trei ani de atunci. În fiecare zi mă gândesc la Ana-Maria. Mă întreb dacă e bine, dacă cineva îi citește povești seara sau dacă îi place înghețata de vanilie așa cum îmi plăcea mie când eram mică. Am încercat să aflu ceva despre ea prin Direcția pentru Protecția Copilului, dar mi s-a spus că nu pot primi informații.

Într-o zi, la piață, am văzut o femeie cu o fetiță blondă de vreo trei ani, care semăna izbitor cu mine când eram mică. Mi s-au tăiat picioarele și am început să plâng fără să știu de ce. Poate era Ana-Maria, poate nu. Dar gândul că undeva acolo trăiește fără mine mă sfâșie.

Mama spune că am făcut ce trebuia. Tata încă nu vorbește cu mine despre asta. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una – cine vrea să stea lângă o fată care și-a abandonat copilul? Am încercat să-mi găsesc un rost: lucrez la un magazin alimentar și strâng bani pentru chirie, visând la ziua când voi putea avea din nou o familie.

Într-o seară, după serviciu, am găsit curajul să-i spun mamei ce simt:

— Nu pot trăi cu gândul ăsta. Simt că am trădat tot ce era mai bun în mine.

— Ai făcut ce trebuia ca să supraviețuiești! — a răspuns ea tăios.

— Dar eu nu vreau doar să supraviețuiesc… Vreau să trăiesc fără regrete.

Mama a tăcut mult timp înainte să spună:

— Și eu mă gândesc la ea… Dar nu avem cum s-o aducem înapoi.

Am realizat atunci că fiecare dintre noi poartă povara asta în felul lui. Poate că mama a vrut doar să mă protejeze sau poate s-a temut de rușinea satului mai mult decât de suferința mea.

Sunt zile când mă urăsc pentru decizia luată și zile când încerc să mă iert. Poate într-o zi Ana-Maria va vrea să mă cunoască și îi voi putea explica totul… Sau poate nu va dori niciodată.

Mă întreb adesea: oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru deciziile pe care le luăm când suntem disperați?