Între două iubiri: când familia devine câmp de luptă

— Dacă îi dai banii Irinei, să nu te mai aștepți la sprijinul meu! vocea lui Radu a răsunat în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit cu lingurița în aer, simțind cum inima mi se strânge. Irina era sora mea mai mică, mereu visătoare, mereu cu capul în nori, dar acum era la pământ: divorț, datorii, un copil de crescut. Mă sunase plângând cu o seară înainte, iar eu îi promisesem că o voi ajuta. Dar nu mă așteptam ca Radu să fie atât de categoric.

— Radu, e sora mea! Nu pot s-o las așa, am șters o lacrimă pe furiș, să nu mă vadă copilul nostru, Vlad, care tocmai își punea ghiozdanul pentru școală.

— Și eu sunt soțul tău! De câte ori să-i mai acoperim greșelile? Mereu tu, mereu noi, mereu familia noastră pe locul doi! a izbucnit el, trântind cana pe masă.

M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Îmi amintesc cum, în copilărie, Irina era mereu cea care avea nevoie de mine. Când mama s-a îmbolnăvit, eu am fost cea care a dus greul, iar Irina a fugit la București, visând la o viață mai bună. Acum, după ani, se întorcea la mine, iar eu nu puteam să-i întorc spatele.

— Mama ar fi ajutat-o, am șoptit, dar Radu a râs scurt.

— Mama ta nu trebuia să plătească ratele la bancă și să aibă grijă de un copil! Noi avem responsabilități, Ana. Nu mai suntem copii.

Am plecat la serviciu cu sufletul greu. La birou, nu m-am putut concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat ce am, dar am dat din umeri. Cum să-i explic că mă simt ruptă în două? Seara, când am ajuns acasă, Irina mă aștepta în fața blocului, cu ochii roșii și fularul vechi pe care i-l dădusem cu ani în urmă.

— Ana, nu știu ce să fac… Nu mai am pe nimeni. Te rog, nu mă lăsa, mi-a spus, strângându-mă în brațe.

Am simțit că mă sufoc. Radu privea de la fereastră, cu brațele încrucișate. Vlad a ieșit să vadă ce se întâmplă și s-a lipit de mine.

— Mami, de ce plânge mătușa Irina?

— Pentru că uneori oamenii mari au probleme, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea.

În noaptea aceea, Radu și cu mine am avut cea mai grea discuție din viața noastră. El mi-a spus că nu mai suportă să fim mereu „salvatorii” familiei mele. Că vrea să ne gândim la viitorul nostru, la Vlad, la casa noastră. Eu i-am spus că nu pot trăi cu gândul că mi-am abandonat sora. Că sângele apă nu se face.

— Ana, dacă îi dai banii, să știi că nu mai pot avea încredere în tine. Nu vreau să trăiesc cu cineva care pune mereu pe altcineva pe primul loc, mi-a spus el, cu o voce rece, pe care nu i-o știam.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la Irina, la copilul ei, la Vlad, la Radu. La mine. Cine eram eu, de fapt? Femeia care-și salvează sora sau soția care-și protejează familia?

A doua zi, am mers la bancă și am retras o parte din economiile noastre. I-am dat Irinei banii, fără să-i spun lui Radu. Am simțit că trădez, dar nu puteam altfel. Irina m-a îmbrățișat și mi-a promis că va face totul să se ridice pe picioare.

Câteva zile am trăit cu inima strânsă. Radu a aflat. Nu știu cum. Poate a văzut extrasul de cont, poate i-am trădat eu ceva prin gesturi. A venit acasă tăcut, și-a făcut bagajele și a plecat la părinții lui. Vlad m-a întrebat unde e tata. I-am spus că are nevoie de timp să se gândească.

Irina a încercat să mă ajute, să-mi fie aproape, dar între noi s-a așternut o tăcere grea. Parcă niciuna nu mai știa cine e. Eu eram vinovată că mi-am pierdut soțul, ea era vinovată că m-a pus în situația asta.

Au trecut săptămâni. Radu nu a mai dat niciun semn. Vlad a început să fie tot mai retras. Mihaela mi-a spus că ar trebui să mă gândesc la mine, dar eu nu știam cine sunt fără familia mea.

Într-o seară, Irina mi-a spus:

— Ana, nu vreau să-ți distrug viața. Dacă vrei să mă urăști, te înțeleg. Dar nu pot să nu-ți mulțumesc că ai fost acolo pentru mine.

Am plâns amândouă. Am înțeles atunci că uneori nu există soluții perfecte. Că uneori, orice ai alege, cineva va suferi. Dar nu puteam să fiu altfel. Nu puteam să-mi las sora la greu.

După două luni, Radu s-a întors. A spus că are nevoie de timp să mă ierte. Că nu știe dacă va putea vreodată să uite. Dar că vrea să încercăm pentru Vlad.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe datoria față de tine însăți? Poate cineva să împace mereu pe toată lumea fără să se piardă pe sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?