Între două lumi: O alegere imposibilă

— Nu mai pot, Vlad. Nu mai pot să trăiesc așa, între două lumi, fără să știu niciodată unde e casa mea, unde ești tu, unde suntem noi.
Vocea mi-a tremurat, dar am încercat să par puternică. Vlad stătea în mijlocul bucătăriei mele, cu geaca pe jumătate trasă pe el, gata să plece din nou. Pe masă, două farfurii cu mâncare răcită și două jucării de pluș, uitate de copii.
— Irina, știi că încerc. Dar nu pot să mă mut aici, nu încă. Nu sunt pregătit.
— Pregătit pentru ce? Pentru viață? Pentru copiii mei? Pentru mine?
A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Așa a început sfârșitul. Patru ani de relație, patru ani în care Vlad a venit și a plecat, mereu cu promisiuni, mereu cu scuze. Avea un apartament închiriat la marginea orașului, dar era mai mult la mine decât acolo. Totuși, niciodată nu și-a adus lucrurile cu adevărat. Niciodată nu a spus „gata, aici e casa mea”.

Eu, Irina, 34 de ani, divorțată, cu doi copii mici, încercam să țin totul pe umeri. Să fiu mamă, să fiu femeie, să fiu stâlpul unei familii care nu exista cu adevărat. Seară de seară, după ce adormeam copiii, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva îi sacrific pe ei pentru o iluzie.

— Mami, de ce nu stă Vlad cu noi tot timpul? m-a întrebat într-o seară Ana, fetița mea de șase ani, cu ochii ei mari și serioși.
— Pentru că… are și el casa lui, iubita mea. Dar ne iubește, să știi.
— Atunci de ce nu vine aici?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții nu știu ce vor? Că uneori dragostea nu e destul?

Vlad nu avea un serviciu stabil. Ba lucra la o firmă de construcții, ba făcea livrări cu mașina unui prieten, ba stătea acasă și căuta „oportunități”. Îl iubeam pentru felul în care mă făcea să râd, pentru cum se juca cu copiii, pentru promisiunile lui de viitor. Dar viitorul nu venea niciodată.

Mama mea, Maria, nu a fost niciodată de acord cu el.
— Irina, tu ai nevoie de un bărbat care să fie alături de tine, nu de un copil mare care fuge de responsabilitate. Copiii tăi au nevoie de stabilitate, nu de incertitudine.
— Mamă, nu e așa simplu. Îl iubesc. Și el mă iubește.
— Dragostea nu ține de foame, fata mea. Și nici nu plătește facturile.

Avea dreptate. Dar nu voiam să renunț. Nu voiam să fiu din nou singură. Nu voiam să le spun copiilor că și de data asta nu a mers.

Într-o zi, Vlad a venit cu o idee nouă:
— Hai să ne mutăm împreună, dar nu aici. Să închiriem ceva al nostru. Să începem de la zero.
— Și copiii? Și școala lor? Și serviciul meu?
— O să găsim o soluție. Important e să fim împreună.

Am simțit că mă sufoc. Să renunț la tot ce am construit pentru o promisiune? Să-i smulg pe copii din mediul lor pentru un vis care poate nu se va împlini niciodată?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe balcon, cu o cană de ceai rece în mână, și am plâns. Am plâns pentru mine, pentru copii, pentru Vlad. Pentru toate speranțele pe care le-am avut și care se spulberau una câte una.

A doua zi, am decis să vorbesc cu el deschis.
— Vlad, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc în incertitudine. Ori rămâi cu noi, aici, ori… fiecare pe drumul lui.
A tăcut mult. Apoi a spus:
— Nu pot, Irina. Îmi pare rău. Nu sunt pregătit.

A plecat. Și de data asta nu s-a mai întors.

Au urmat săptămâni grele. Copiii au întrebat de el, au plâns, au făcut crize. Eu am încercat să fiu tare, dar mă simțeam sfâșiată. Prietenele mă sunau, mă invitau la cafea, încercau să mă înveselească. Dar eu nu voiam decât să dorm, să uit, să nu mai simt nimic.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu un desen. Era ea, fratele ei și eu. Fără Vlad.
— Așa e familia noastră acum, mami? a întrebat ea.
— Da, iubita mea. Dar suntem tot o familie. Și o să fie bine.

Am început să mă ridic încet. Să merg la serviciu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă în sufletul meu era furtună. Să le citesc copiilor povești seara, să mergem în parc, să râdem din nou. Am învățat să fiu din nou doar eu cu ei. Să nu mai aștept pe nimeni.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am renunțat prea ușor. Dacă Vlad s-ar fi schimbat dacă aș fi avut mai multă răbdare. Dar apoi mă uit la copiii mei, la liniștea din casă, la zâmbetele lor. Și știu că am ales corect.

Poate că nu există familie perfectă. Poate că uneori trebuie să alegi între ceea ce vrei și ceea ce ai nevoie cu adevărat. Dar oare câți dintre noi avem curajul să facem alegerea grea, dar corectă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea poate învinge orice sau e nevoie de mai mult pentru a construi o familie adevărată?