O simplă căutare care mi-a răsturnat viața – Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată

— Nu te mai grăbi, Ilinca, nu pleacă diploma nicăieri! strigă mama din bucătărie, în timp ce eu, cu inima bătându-mi nebunește, încercam să-mi găsesc pantofii. Era o zi obișnuită de iunie, cu miros de cafea și pâine prăjită, dar în aer plutea o tensiune pe care nu o puteam explica. Poate era doar emoția absolvirii, sau poate era ceva mai mult, ceva ce nu puteam încă numi.

În timp ce așteptam să se termine cafeaua, am deschis laptopul să verific ora exactă a festivității. Am tastat numele meu complet, Ilinca Radu, dintr-un impuls ciudat, aproape copilăresc, să văd dacă nu cumva universitatea publicase deja lista absolvenților. Dar printre rezultate, un articol vechi de ziar mi-a atras atenția: „Copil dispărut în 1999, găsit după doi ani”. Am dat click, fără să știu că viața mea urma să se împartă în două: înainte și după acea secundă.

Fotografia era alb-negru, dar chipul fetiței din imagine avea ceva familiar. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Numele era altul – Ana-Maria Popescu – dar ochii, privirea aceea pierdută, erau ai mei. Am citit articolul cu respirația tăiată: „Fetița a fost găsită abandonată într-un parc din Ploiești, fără acte, fără nimic care să-i ateste identitatea. Familia nu a mai fost găsită niciodată.”

— Ilinca, ce faci acolo? Hai, că întârziem! a venit din nou vocea mamei, dar eu nu mai auzeam nimic. Am început să caut mai departe, să sap în arhive online, forumuri, grupuri de Facebook. Tot mai multe detalii se potriveau: vârsta, orașul, chiar și semnul din sprânceană pe care îl am de când mă știu. Într-un forum obscur, cineva scria: „Dacă știți ceva despre Ana-Maria Popescu, vă rog să mă contactați. Sunt fratele ei, Sorin.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Cine sunt eu, de fapt? De ce nu mi-a spus nimeni nimic? Am închis laptopul și am coborât la bucătărie, unde mama mă aștepta cu zâmbetul ei cald, dar ochii îi trădau o oboseală veche, ascunsă.

— Mamă, vreau să te întreb ceva. Cine sunt eu? am spus, cu voce tremurată.

A lăsat cana jos și a rămas nemișcată. Pentru prima dată, am văzut frica în ochii ei.

— Ce vrei să spui, Ilinca?

— Cine sunt eu cu adevărat? Cine a fost Ana-Maria Popescu?

A izbucnit în plâns. Tata a intrat în bucătărie, atras de zgomot, și s-a oprit în ușă, palid ca varul.

— E timpul să știe, a spus el încet, privind-o pe mama.

A urmat o discuție pe care nu o voi uita niciodată. Mi-au povestit cum, în urmă cu douăzeci de ani, mă găsiseră abandonată în parc, cu hainele rupte și fără niciun indiciu despre cine eram. Nu puteau avea copii și, după luni de încercări și birocrație, m-au adoptat. Mi-au schimbat numele, sperând să mă protejeze de trecutul meu necunoscut. Dar niciodată nu au avut curajul să-mi spună adevărul.

— Am vrut doar să fii fericită, Ilinca, a spus mama printre lacrimi. Ne-a fost teamă că dacă vei afla, ne vei urî.

— Nu vă urăsc, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt cu adevărat, am răspuns, simțind cum tot ce credeam că știu despre mine se destramă.

În zilele următoare, am început să caut familia biologică. Am scris pe forum, am trimis mesaje, am vorbit cu Sorin, care mi-a povestit despre părinții noștri, despre cum m-au căutat ani de zile, despre disperarea și vinovăția care i-au măcinat. Părinții mei biologici muriseră într-un accident de mașină la scurt timp după ce dispărusem. Sorin, cu zece ani mai mare, nu încetase niciodată să mă caute.

Întâlnirea cu el a fost ca o rană deschisă. Ne-am privit lung, fără să știm cum să umplem golul dintre noi. El mi-a arătat poze cu părinții noștri, cu mine mică, cu casa copilăriei mele pierdute. Am plâns amândoi, fiecare pentru ce am pierdut, pentru anii furați de tăcere și frică.

Între timp, relația cu părinții adoptivi s-a răcit. Mama nu mai avea curajul să mă privească în ochi, tata încerca să mă facă să râd, dar glumele lui nu mai aveau haz. La masă, tăcerea era apăsătoare. Mă simțeam prinsă între două lumi: una care mă crescuse cu dragoste, dar cu minciuni, și alta care mă așteptase cu disperare, dar nu mai exista.

Prietenii mei nu știau cum să reacționeze. Unii mă evitau, alții mă întrebau dacă mă simt „altfel”. Dar cel mai greu era să mă privesc eu însămi în oglindă. Cine sunt eu? Ilinca Radu sau Ana-Maria Popescu? Pot să fiu amândouă? Sau nu mai sunt niciuna?

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră, cu ochii roșii de plâns.

— Iartă-mă, Ilinca. Am greșit că nu ți-am spus. Dar te iubesc ca pe copilul meu. Nu vreau să te pierd.

Am îmbrățișat-o, dar între noi rămânea mereu acel zid invizibil al adevărului spus prea târziu. Tata a încercat să mă convingă să las trecutul în urmă, dar nu puteam. Aveam nevoie să știu, să înțeleg, să mă regăsesc.

Acum, la câteva luni după acea zi, încă mă lupt cu întrebările. Încerc să reconstruiesc relația cu Sorin, să accept că am două familii, două vieți, două identități. Dar uneori mă întreb: dacă nu aș fi căutat niciodată, aș fi fost mai fericită? Sau adevărul, oricât de dureros, e singura cale spre libertate?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai bine să trăiești în minciună, dar liniștit, sau să cauți adevărul, chiar dacă doare?