Când visele despre libertate devin coșmar: Povestea unei nurori captive între promisiuni, familie și pierderea sinelui

— Ana, nu uita să scoți rufele din mașină! strigă doamna Viorica din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc liniștea într-un colț al sufrageriei. Era a treia oară în dimineața aceea când îmi amintea de ceva ce nu făcusem. M-am uitat la Mircea, care stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. M-am ridicat încet, cu o greutate în piept pe care o simțeam de ani de zile.

Zece ani. Atât am trăit în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, visând la ziua când vom termina de plătit ipoteca și vom putea, în sfârșit, să respirăm doar noi doi. Când ne-am mutat aici, doamna Viorica ne-a promis că va sta cu noi doar până scăpăm de rate. „Nu vreau să fiu o povară, dragii mei”, spunea mereu. Dar anii au trecut, ratele s-au dus, iar promisiunea s-a evaporat ca aburul de la ceaiul ei de dimineață.

În ziua în care am plătit ultima rată, am deschis șampania pe care o țineam ascunsă pentru momentul acela. Mircea era fericit, eu plângeam de ușurare, iar doamna Viorica a zâmbit larg și a spus: „Acum suntem cu adevărat o familie.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era familia pe care mi-o doream. Nu mai voiam să împart baia, bucătăria, viața mea cu ea. Dar nu am spus nimic atunci.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. În loc să-și caute o garsonieră, cum promisese, soacra mea a început să-și aducă tot mai multe lucruri în casă. O pătură nouă, un dulap mic pentru hainele ei „de iarnă”, încă un raft cu borcane de murături. Încet-încet, spațiul nostru s-a micșorat până când nu am mai avut niciun colț doar al nostru.

— Mircea, trebuie să vorbim, i-am spus într-o seară târzie, când doamna Viorica dormea.
— Despre ce? a întrebat el fără să mă privească.
— Despre mama ta. Trebuia să plece. Așa am stabilit.
— Ana, nu e așa simplu. Unde să se ducă? Are pensia mică, nu cunoaște pe nimeni… Cum să o las singură?

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar despre spațiu. Era despre noi. Despre faptul că nu mai eram un cuplu, ci doi chiriași într-o casă condusă de altcineva. Intimitatea noastră dispăruse. Nu mai aveam momente doar pentru noi doi. Fiecare discuție era întreruptă de vocea ei, fiecare atingere era grăbită de teama că va intra peste noi.

Într-o duminică dimineață, când încercam să savurez o cafea pe balcon, doamna Viorica a venit lângă mine și a început să vorbească despre vecina de la trei care „nu știe să-și crească copiii”. Am încercat să mă prefac interesată, dar gândurile mele erau departe. M-am întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul să spun „nu” de la început.

— Ana, tu nu vrei copii? m-a întrebat brusc.
— Ba da… dar nu acum.
— Să nu lași timpul să treacă. Știi că Mircea își dorește.

Am simțit un nod în gât. Cum să aduc un copil într-o casă unde nici eu nu mai aveam loc?

Seara, după ce Mircea s-a întors de la serviciu, am încercat din nou să vorbesc cu el.
— Mircea, nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici. Avem nevoie de spațiul nostru.
El a oftat adânc.
— Ana, nu pot să-i fac asta mamei. A sacrificat totul pentru mine. Cum să-i spun să plece?

Am început să plâng. Nu mai era vorba doar despre ea. Era despre faptul că nu mai eram văzută, auzită, iubită. Eram doar „fata care face curat”, „fata care gătește”, „fata care tace”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mircea, am ieșit pe stradă fără să știu unde merg. Am mers ore întregi, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la părinții mei din provincie, la prietenele mele care își făcuseră familii departe de părinți și soacre. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând să fiu atât de loială unei promisiuni care nu era a mea.

Când m-am întors acasă, doamna Viorica mă aștepta în hol.
— Ana, nu vreau să-ți fie greu din cauza mea. Dar nici eu nu am unde să mă duc.

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Era și ea prizonieră în felul ei. Dar asta nu schimba nimic pentru mine.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi găsesc liniștea în mici ritualuri: o carte citită pe ascuns, o plimbare lungă prin parc, un mesaj trimis unei prietene vechi. Dar casa nu mai e acasă. E un loc unde mă ascund de mine însămi.

Mă întreb uneori dacă nu ar trebui să plec eu. Să-mi iau viața de la capăt undeva unde pot respira. Dar apoi mă gândesc la Mircea și la promisiunile făcute. Și rămân.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi ne pierdem încet-încet în tăcere, din loialitate față de ceilalți? Unde se termină sacrificiul și unde începe uitarea de sine?