„De ce nu m-a sunat nimeni?” – Povestea unei mame care a rămas singură de ziua ei

— Nu pot să cred că iarăși nu răspunde nimeni… Am privit telefonul cu degetele tremurânde, încercând să-mi reprim lacrimile care amenințau să-mi inunde obrajii. Era deja ora șapte seara, iar eu, Maria, stăteam la masa din bucătărie, înconjurată de platouri cu sarmale, cozonac și salată de boeuf, toate pregătite cu drag pentru ziua mea de naștere. În fiecare an, de când a murit soțul meu, am sperat că măcar copiii mei, Andreea și Vlad, își vor face timp să vină la țară, la casa părintească. Dar anul acesta, ca și anul trecut, am rămas doar cu speranța.

— Mamă, nu pot să vin, am mult de lucru, mi-a spus Andreea cu două zile înainte, vocea ei grăbită, aproape absentă. — Poate la sfârșit de săptămână, dacă nu intervine ceva, a adăugat Vlad, fără să mă privească în ochi la video call.

Am zâmbit amar și am închis telefonul, încercând să nu le arăt cât mă doare. M-am gândit la anii când erau mici, când alergau prin curte, când îi strigam la masă și râdeam împreună. Acum, curtea era pustie, iar râsetele lor se auzeau doar în amintirile mele.

Am început să pun farfuriile pe masă, una câte una, ca și cum ar fi venit totuși. Am așezat tacâmurile, am aprins lumânarea pe tort și am stat câteva minute privind flacăra. Poate că vor suna, mi-am zis. Poate că vor apărea pe neașteptate, ca în filmele acelea americane pe care le văd la televizor. Dar nu a sunat nimeni. Nici măcar o vecină, nici măcar o rudă mai îndepărtată.

La un moment dat, am auzit pași pe alee. Mi s-a oprit inima de emoție. Am deschis ușa larg, dar era doar poștașul, care mi-a adus o factură și mi-a urat sec „La mulți ani”. Am zâmbit forțat și am închis ușa încet, să nu se audă cum oftează sufletul meu.

M-am așezat la masă și am privit mâncarea rămasă neatinsă. Mi-am amintit de mama mea, cum ne certa când nu veneam acasă de sărbători. Atunci nu o înțelegeam. Acum, simt fiecare cuvânt al ei ca pe o rană deschisă.

Spre seară, am primit un mesaj de la Andreea: „La mulți ani, mamă! Să fii sănătoasă! Te sun mâine.” Atât. Fără emoji, fără inimioare, fără vocea ei caldă. Vlad a trimis un GIF cu un tort și atât. Am simțit cum mi se strânge inima. Am plâns în tăcere, să nu mă audă nimeni, de parcă mi-ar fi fost rușine de propria mea durere.

A doua zi, am încercat să mă liniștesc. Am ieșit în grădină, am udat florile și am vorbit cu pisica, singura care părea să mă asculte cu adevărat. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea severă când erau mici, poate am cerut prea mult de la ei, poate nu am știut să le arăt cât îi iubesc. Sau poate lumea s-a schimbat și copiii nu mai simt nevoia să fie aproape de părinți.

Seara, am sunat-o pe sora mea, Ileana. — Maria, nu te mai consuma, așa sunt copiii în ziua de azi. Au alte griji, alte priorități. — Dar eu nu vreau să fiu o povară, Ileana. Vreau doar să simt că mai contez pentru ei, că nu sunt doar o amintire din copilăria lor.

— Știi ce cred? Poate ar trebui să le spui ce simți. Să nu mai aștepți să ghicească ei. Spune-le că ți-e dor, că ai nevoie de ei. Poate nu-și dau seama cât de mult te doare.

Am stat mult pe gânduri după discuția cu Ileana. Să le spun? Să risc să par slabă sau cicălitoare? Sau să tac și să mă obișnuiesc cu singurătatea? În seara aceea, am scris un mesaj lung, dar nu l-am trimis. L-am șters și am rămas cu tăcerea.

Peste câteva zile, Andreea m-a sunat. — Mamă, îmi pare rău că nu am putut veni. Știu că ai fi vrut să fim acolo. — Nu-i nimic, draga mea, am spus eu, încercând să-mi ascund vocea tremurată. — Dar să știi că mi-e dor de voi. Casa e prea mare și prea goală fără voi.

A urmat o tăcere lungă. — Mamă… poate ar trebui să vorbim mai des. Poate ar trebui să venim mai des. — Poate, am spus eu încet. Poate ar trebui să ne amintim că familia e tot ce avem mai de preț.

Vlad m-a sunat și el după câteva zile. — Mamă, știu că nu sunt cel mai bun fiu. Dar te iubesc, să știi. — Și eu te iubesc, Vlad. Și mi-e dor de tine.

Nu știu dacă ceva se va schimba cu adevărat. Poate că vor veni mai des, poate că nu. Dar știu că nu mai pot trăi cu tăcerea dintre noi. Poate că e timpul să spun ce simt, să nu mai aștept ca alții să ghicească durerea mea.

Mă întreb: câți părinți ca mine rămân singuri, cu mesele întinse și inimile goale? Câți copii uită cât de mult contează o simplă vizită sau un telefon? Oare chiar e atât de greu să ne amintim unii de ceilalți?