Între Două Lumi: Când Soțul Devine Străin în Propria Casă

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc în cutia asta de beton! a izbucnit Mihai, trântind ușa de la balcon atât de tare încât am tresărit și am vărsat cafeaua pe covorul vechi, moștenit de la mama. Era o seară de noiembrie, ploua cu găleata, iar blocul nostru din cartierul Militari părea și mai mic, și mai sufocant ca niciodată.

Am rămas cu privirea în ceașca ciobită, încercând să-mi adun gândurile. Mihai, soțul meu de șapte ani, nu mai era același bărbat blând și visător de care mă îndrăgostisem la facultate. De luni bune, fiecare discuție despre viitor se transforma într-o ceartă despre mutatul la țară. El visa la o gospodărie cu găini, meri și liniște, eu la serile cu prietenele la teatru și la mirosul de pâine caldă de la brutăria din colț.

— Mihai, te rog, nu iar! Nu vezi că aici avem tot ce ne trebuie? Avem joburi, avem prieteni, avem părinții aproape… am încercat să-l liniștesc, dar vocea mi s-a frânt la cuvântul „părinți”.

Adevărul era că, după ultima vizită la ai mei, totul se schimbase. Mama mă privise lung, cu ochii aceia umezi, și mi-a spus încet, ca pentru ea: — Maria, nu-l lăsa să te rupă de noi. Știi cât de greu mi-a fost fără tine când ai plecat la București…

Mihai a simțit mereu că nu e pe placul lor. Tatăl meu, domnul profesor Stoica, nu i-a iertat niciodată accentul de la țară și faptul că nu știa să țină furculița „ca lumea”. La masa de duminică, discuțiile despre politică și literatură se transformau în dueluri subtile, iar Mihai rămânea tăcut, cu ochii în farfurie.

După acea vizită, Mihai a început să se închidă tot mai mult în el. Seara, când mă întorceam de la birou, îl găseam pe balcon, privind spre blocurile cenușii, cu o sticlă de bere în mână. Uneori, vorbea singur:

— Ce rost are să trăiești printre străini? Ce rost are să muncești ca un câine pentru o garsonieră de 40 de metri pătrați?

Într-o sâmbătă, m-a luat de mână și m-a dus la marginea orașului, unde un prieten de-al lui vindea o casă bătrânească. Curtea era plină de noroi, iar în aer plutea mirosul de fum și de pământ reavăn. Mihai avea ochii sclipitori, ca un copil care descoperă o lume nouă.

— Uite, Maria! Aici putem începe de la zero. Putem planta pomi, putem crește animale… Nu vrei să ai și tu liniște?

Am simțit un nod în gât. Liniștea lui era singurătatea mea. Cum să renunț la tot ce cunoșteam? Cum să devin „femeia de la țară”, când eu nici măcar nu știam să aprind focul în sobă?

— Mihai, eu nu pot. Nu pot să las totul în urmă. Nu pot să-mi las părinții singuri, nu pot să renunț la jobul meu, la prietenele mele…

— Dar eu? Eu nu contez? a ridicat vocea el, pentru prima dată cu adevărat furios. Mereu e vorba de tine, de ai tăi, de orașul tău! Eu nu mai pot trăi aici, Maria! Mă sufoc!

A urmat o tăcere grea. Zilele s-au scurs una după alta, fiecare mai rece și mai străină. Mihai a început să lipsească tot mai des de acasă. Îl simțeam tot mai departe, ca și cum ar fi trăit deja în altă lume.

Într-o noapte, m-am trezit și am găsit patul gol. L-am sunat, dar nu a răspuns. Dimineața, am primit un mesaj scurt: „Sunt la Călinești. Am nevoie de timp.”

Călinești era satul lui natal. Am știut atunci că l-am pierdut. Sau poate că ne pierdusem pe amândoi.

Au trecut săptămâni. Mama mă suna zilnic, încercând să mă convingă să-l las. — Maria, nu te coborî la nivelul lui! Tu meriți mai mult!

Dar eu nu voiam „mai mult”. Voiam doar să fim din nou noi. Să râdem la filme proaste, să ne certăm pe cine spală vasele, să ne ținem de mână pe stradă.

Într-o duminică, am luat trenul spre Călinești. L-am găsit pe Mihai în curtea casei părintești, cu mâinile pline de pământ, plantând răsaduri de roșii. Avea o liniște pe chip pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Maria, aici simt că trăiesc. Aici sunt eu. Nu pot să mă întorc la viața aia…

Am plâns. Am plâns pentru tot ce fusesem și pentru tot ce nu mai puteam fi. Am plâns pentru visurile lui și pentru fricile mele.

— Și eu? Unde sunt eu în povestea asta? am întrebat printre lacrimi.

— Nu știu, Maria. Poate că fiecare trebuie să-și găsească locul. Poate că nu putem fi fericiți împreună dacă nu tragem amândoi în aceeași direcție.

M-am întors la București cu sufletul gol. Am început să mă întreb dacă iubirea înseamnă să renunți la tine pentru celălalt sau să-l lași să plece atunci când nu mai puteți merge împreună.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare câți dintre noi trăim între două lumi, incapabili să alegem fără să pierdem? Oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru a păstra o iubire vie?