Totul pentru ea: sacrificiul unei fiice

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îi schimbam perfuzia pe care asistenta uitase să o aducă la timp. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc, iar ochii mi se închideau de oboseală. Mama, cu obrajii trași și ochii stinși, m-a privit lung, fără să spună nimic. În acea tăcere apăsătoare am simțit pentru prima dată că nu mai sunt doar fiica ei, ci și sclava unei datorii pe care nu știam dacă am ales-o sau mi-a fost impusă.

Mă numesc Irina. Am 38 de ani și, de aproape șapte ani, viața mea s-a redus la un apartament cu două camere din cartierul Drumul Taberei, la mirosul de medicamente și la sunetul constant al televizorului dat încet, ca să nu o deranjeze pe mama. Înainte, aveam vise: voiam să devin profesoară de limba română, să călătoresc, să iubesc. Dar, când mama s-a îmbolnăvit, totul s-a oprit. Tata murise de mult, iar fratele meu, Vlad, era plecat în Germania de ani de zile. Venea acasă doar de Crăciun, cu cadouri scumpe și promisiuni goale.

— Irina, tu ești fata mea bună, doar pe tine mă pot baza, îmi spunea mama, strângându-mi mâna cu putere, de parcă ar fi vrut să mă țină legată de patul ei.

În fiecare zi, mă trezeam cu un nod în gât. Mergeam la farmacie, la piață, la doctori, alergam după rețete compensate și mă certam cu funcționarele de la Casa de Asigurări. Prietenele mele dispăruseră una câte una. Nu mai aveam timp de nimic. Nici măcar de mine.

Într-o seară, când Vlad a venit în vizită, mama s-a luminat la față. I-a zâmbit larg, de parcă nu ar fi fost aceeași femeie care mă certa că nu îi aduc ceaiul destul de cald.

— Vlad, dragul mamei, ce bine că ai venit! Ai slăbit, mănânci acolo, în Germania?

El a râs, i-a adus o eșarfă scumpă și o cutie de bomboane. Eu am privit scena cu un gust amar. După ce a plecat, mama a suspinat:

— Of, dacă ar fi Vlad aici, ce bine ar fi…

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu chiar contează. Dacă dragostea mea, tăcută și constantă, valorează mai puțin decât aparițiile rare și spectaculoase ale fratelui meu.

Când mama a murit, am simțit o ușurare vinovată. Am plâns, dar nu doar pentru ea, ci și pentru mine, pentru anii pierduți, pentru visele uitate. La parastas, rudele șușoteau:

— Săraca Irina, a stat lipită de mama ei…

După înmormântare, Vlad a venit cu un avocat. Am crezut că vrea să mă ajute cu actele, dar, când am deschis testamentul, am simțit că mă prăbușesc. Totul, apartamentul, economiile, bijuteriile, îi reveneau lui Vlad. Eu primeam doar o brățară veche, „ca amintire”.

— Nu se poate! am strigat. Eu am stat aici, eu am avut grijă de ea! Tu nici măcar nu știai ce medicamente ia!

Vlad a ridicat din umeri:

— Asta a fost dorința ei, Irina. Poate că a vrut să mă aducă înapoi acasă…

Am simțit că mă sufoc. M-am certat cu el, cu avocatul, cu rudele. Toți dădeau din umeri, nimeni nu voia să se implice. Am rămas singură, cu brățara pe care mama o purta la nunta ei, și cu un gol imens în suflet.

Zilele au trecut greu. Nu mai aveam pentru ce să mă trezesc dimineața. Am încercat să-mi caut un loc de muncă, dar CV-ul meu era plin de goluri. Cine să mă angajeze la 38 de ani, fără experiență recentă? Prietenele mă evitau, iar Vlad nu mai răspundea la telefon. Mă simțeam trădată de toți, dar mai ales de mama.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la ea, ascunsă într-o carte de rugăciuni:

„Iartă-mă, Irina. Nu am știut cum să te iubesc altfel. Am vrut să-l aduc pe Vlad acasă, să nu-l pierd de tot. Tu ai fost mereu aici, de aceea am uitat să-ți spun cât de mult te iubesc. Sper să mă poți ierta într-o zi.”

Am plâns ore întregi. Am înțeles, dar nu am putut ierta. Mă simțeam folosită, uitată, sacrificată pe altarul unei iubiri materne care nu a știut să fie dreaptă.

Acum, la aproape un an de la moartea ei, încă mă întreb: oare dragostea trebuie să fie mereu necondiționată? Sau avem dreptul să cerem ceva înapoi, măcar recunoștință? Voi ce ați fi făcut în locul meu?