Mereu tânără? Povestea mea despre blestemul aparențelor și lupta cu propria familie

— Nu ți-e rușine, Irina? La vârsta ta să te îmbraci ca o adolescentă!
Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei, în timp ce eu încercam să-mi trag rapid geaca peste bluza cu imprimeu floral. Aveam treizeci și patru de ani, dar dacă mă vedeai pe stradă, ai fi zis că abia am terminat liceul. Pentru mulți, asta era un compliment. Pentru mine, era o povară.

— Mamă, e doar o bluză, nu mă duc la discotecă, am oftat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu contează! O femeie serioasă nu se afișează așa! Ce-o să zică lumea? Că n-ai crescut niciodată?

Am ieșit trântind ușa, cu inima bubuindu-mi în piept. Pe scara blocului, vecina doamna Lupu m-a privit cu același zâmbet fals:

— Vai, Irina, iar ai venit să-ți vezi mama? Ce fată tânără și frumoasă! Parcă ești sora mai mică a lui Radu!

Radu, fratele meu mai mic cu patru ani, era deja căsătorit și avea doi copii. Eu eram „fata care nu se maturizează”, „copila mamei”, „cea care nu știe ce vrea de la viață”.

Când eram mică, toți râdeau și mă ciupeau de obraji: „Ce norocoasă ești! Să nu-ți arate vârsta niciodată!” Dar pe măsură ce anii au trecut, am început să simt că nu mai aparțin nicăieri. La birou, colegii mă tratau ca pe o stagiară, deși eram acolo de peste zece ani. La întâlniri, bărbații mă priveau cu suspiciune când le spuneam vârsta reală. Prietenele mele îmi spuneau că exagerez:

— Hai, Irina, cine nu și-ar dori să arate ca tine? Tu n-ai riduri, n-ai cearcăne… Ce-ți lipsește?

Ce-mi lipsea? Respectul. Încrederea în sine. Sentimentul că sunt văzută pentru cine sunt, nu pentru cum arăt.

Într-o seară de iarnă, după o zi grea la serviciu — șefa mea, doamna Popescu, tocmai mă corectase în fața tuturor pentru o greșeală minoră — am ajuns acasă și am început să plâng în fața oglinzii. M-am privit lung: aceleași trăsături fine, piele netedă, ochi mari și triști. Am început să-mi urăsc chipul. Am încercat să mă machiez mai dur, să-mi prind părul altfel, să port haine sobre. Nimic nu funcționa. Oamenii tot mă vedeau ca pe o fetiță.

Mama a observat schimbarea:

— Ce-i cu tine? De ce te-ai urâțit așa? Parcă nu mai ești tu!

— Poate că nici nu mai știu cine sunt, i-am răspuns printre dinți.

A izbucnit un scandal monstru. Tata a încercat să intervină:

— Las-o în pace, Maria! Fata noastră are dreptul să fie cum vrea ea!

Dar mama nu s-a lăsat:

— Nu vezi că râde lumea de noi? Toți cred că Irina nu e în stare să-și facă un rost! Că nu-i femeie adevărată!

Am fugit din sufragerie cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am închis în camera mea și am început să scriu într-un jurnal:

„De ce trebuie să demonstrez mereu că sunt adult? De ce nu pot fi doar eu?”

Radu m-a sunat într-o seară:

— Irina, hai la noi la masă duminică. Copiii vor să te vadă.

Am acceptat cu jumătate de inimă. Când am ajuns, cumnata mea, Adina, m-a întâmpinat cu un zâmbet strâmb:

— Vai, Irina, iar ai venit cu blugii ăia rupți? Să nu-i dai idei lui Mara!

Mara avea șapte ani și deja visa să fie ca „mătușa Irina”. Am simțit un nod în gât. La masă, discuțiile s-au învârtit în jurul carierei mele stagnante și a faptului că „nu mi-am găsit încă pe cineva”.

— Poate dacă ai părea mai serioasă…, a început Adina.

— Poate dacă lumea ar înceta să mă judece după aparențe…, am izbucnit eu.

Toți au tăcut stânjeniți.

În acea noapte am visat că mă uitam într-o oglindă uriașă și chipul meu se schimba continuu: ba eram copil, ba adolescentă, ba femeie bătrână. Nu reușeam să mă recunosc niciodată.

Am început să merg la terapie. Doamna psiholog Ionescu m-a întrebat la prima ședință:

— Cine este Irina dincolo de imaginea din oglindă?

Nu am știut ce să răspund.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc deschis cu părinții mei despre cât de mult m-a afectat presiunea lor. Mama a plâns:

— N-am vrut niciodată să-ți fac rău… Am crezut că te protejez.

Tata m-a strâns în brațe:

— Ești fata noastră și te iubim oricum ai fi.

Relația cu Radu s-a reparat încet-încet. Am început să petrec timp cu Mara și Vlad fără să mă simt judecată. La serviciu am cerut o promovare și am primit-o — nu pentru că arătam tânără, ci pentru că eram bună în ceea ce făceam.

Oglinda încă mă sperie uneori. Dar acum încerc să văd dincolo de ea.

Mă întreb adesea: câți dintre noi suntem prizonierii unei imagini pe care n-am ales-o? Și cât timp ne va lua să ne acceptăm cu adevărat?