Soacra mea, dușmanul meu cel mai bun – Cronica unei familii românești

— Nu-mi place cum ai făcut sarmalele astea, Ana. Mama lui Radu le făcea altfel.

Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii groși și mirosul de varză fiartă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era Ajunul Crăciunului, primul meu Crăciun ca soție în casa soțului meu, Radu, și deja simțeam că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru mama lui.

— Poate ar trebui să le faci tu, dacă tot știi mai bine, am șoptit printre dinți, dar Mariana m-a auzit. S-a întors brusc spre mine, cu privirea ei rece și tăioasă.

— Nu-mi permit să stric masa de sărbătoare, Ana. Dar să știi că la noi în familie sarmalele nu se fac așa.

Radu a intrat în bucătărie tocmai atunci, cu un zâmbet larg pe față, fără să simtă tensiunea care plutea între noi. A încercat să destindă atmosfera, dar eu deja simțeam cum mă sufoc. În acea seară, am plâns în baie, cu capul în palme, întrebându-mă dacă voi reuși vreodată să-i câștig respectul.

Așa a început povestea mea cu Mariana, soacra mea. O femeie puternică, văduvă de tânără, care și-a crescut singură fiul și care nu era dispusă să cedeze niciun centimetru din teritoriul ei. Pentru ea, eu eram o intrusă. Pentru mine, ea era o povară.

Zilele au trecut una după alta, fiecare marcată de mici conflicte: ba nu spălasem vasele „cum trebuie”, ba nu știam să calc cămășile lui Radu „ca la mama acasă”. Radu încerca să ne împace, dar de cele mai multe ori se retrăgea în biroul lui și ne lăsa să ne descurcăm singure.

— Ana, ai pus prea mult zahăr în compot! — striga Mariana din sufragerie.

— Așa îmi place mie… — răspundeam eu, dar vocea îmi tremura de fiecare dată.

Prietenii mei mă întrebau de ce nu mă mut cu Radu la casa noastră. Adevărul era că nu aveam bani pentru chirie și nici pentru avans la un apartament. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru ratele la mașină și facturile lunare. Așa că eram condamnată să împart același acoperiș cu soacra mea.

Într-o zi de martie, când zăpada se topea pe stradă și noroiul se lipea de pantofi, am primit un telefon de la spital. Tatăl meu suferise un accident vascular cerebral. Am alergat la tren fără să-mi iau rămas bun de la nimeni. Când m-am întors după o săptămână, Mariana mă aștepta în prag.

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, Ana. Dacă ai nevoie de ceva… — vocea ei era mai blândă ca niciodată.

Am dat din cap și am intrat în casă fără să spun nimic. În acea seară, Mariana a venit la mine în cameră cu o cană de ceai.

— Știu cum e să-ți vezi părintele pe patul de spital. Și eu am trecut prin asta cu soțul meu… — a spus ea încet.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Ochii ei erau roșii și obosiți. Am stat împreună pe marginea patului și am vorbit ore întregi despre frică, despre pierdere și despre cât de greu e să fii femeie într-o lume care te vrea mereu puternică.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, găsisem deja cafeaua făcută și masa pusă. Mariana mi-a zâmbit timid.

— Am făcut cafeaua cum îți place ție… cu lapte mult.

Din acea zi lucrurile au început să se schimbe între noi. Nu peste noapte — încă aveam momente când ne certam din nimicuri — dar ceva se frânsese în zidul dintre noi.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit-o pe Mariana plângând în bucătărie. Ținea în mână o scrisoare veche și tremura din tot corpul.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o speriată.

— Ana… trebuie să-ți spun ceva… — a șoptit ea printre suspine.

Mi-a povestit atunci despre fiica ei pierdută cu mulți ani în urmă, înainte ca Radu să se nască. O fetiță care murise la doar câteva luni din cauza unei boli rare. Nimeni din familie nu știa adevărul; toți credeau că fusese doar o sarcină pierdută. Mariana purtase această durere singură toată viața ei.

Am plâns împreună în acea noapte și am simțit pentru prima dată că suntem două femei care poartă poveri asemănătoare: dorința de a fi acceptate, frica de a pierde pe cineva drag, nevoia disperată de a aparține undeva.

De atunci am început să gătim împreună, să râdem împreună și chiar să ieșim la plimbare prin parc ca două prietene vechi. Radu era uimit de schimbare și nu înțelegea ce s-a întâmplat între noi.

— Ce v-a apucat pe voi două? — râdea el într-o seară când ne-a găsit povestind la un pahar de vin.

— Uneori trebuie doar să asculți cu adevărat ca să vezi omul din spatele măștii — i-am spus eu zâmbind către Mariana.

Acum, după atâția ani, Mariana e cea mai bună prietenă a mea. Ne certăm uneori din obișnuință, dar știm că suntem acolo una pentru cealaltă orice s-ar întâmpla.

M-am întrebat adesea: câte relații s-ar putea vindeca dacă am avea curajul să fim vulnerabili? Dacă am lăsa garda jos și am recunoaște că avem nevoie unii de alții? Poate că nu e niciodată prea târziu să transformi un dușman într-un aliat.