Între două focuri: Când dragostea devine câmp de luptă
— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ei, Ivana! Ai înțeles? vocea lui Darius răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu pereți galbeni, în timp ce eu stau cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Miroase a cafea arsă și a supă rece, dar cel mai tare miroase a frică. Frica mea.
Îmi mușc buza de jos și încerc să nu plâng. Nu acum, nu încă o dată. — Dar sunt părinții mei, Darius. Sora mea. Nu pot să-i șterg din viața mea doar pentru că tu ai avut o ceartă cu tata la masa de Paște.
El își trece mâna prin păr, nervos. — Nu a fost doar o ceartă, Ivana! M-a umilit în fața tuturor. Și tu ai stat acolo, ai tăcut. Ai fost de partea lor, nu de partea mea.
Adevărul e că nu știu de partea cui sunt. De trei ani, de când m-am măritat cu Darius, mă simt ca o frunză prinsă între două vânturi. Într-o parte, familia mea — mama, tata și sora mea, Anca, cu care am împărțit totul, de la haine la vise. În cealaltă parte, Darius, bărbatul care mi-a promis că va fi sprijinul meu, dar care a devenit, fără să vrea, cel mai mare obstacol între mine și rădăcinile mele.
Totul a început la masa de Paște, acum un an. Tata, cu glumele lui nepotrivite și vinul care-i dezleagă limba, a făcut o remarcă despre salariul lui Darius. „Nu-i ușor să întreții o familie cu un job la stat, dar măcar ai timp de pescuit”, a spus râzând. Darius s-a înroșit la față, apoi a tăcut tot prânzul. După aceea, nu a mai vrut să vină la nicio întâlnire de familie. A refuzat invitațiile, a ignorat telefoanele, iar când mama a venit cu cozonac la noi acasă, nici nu i-a deschis ușa.
— Nu pot să trăiesc așa, îi spun într-o seară, după ce adoarme fetița noastră, Mara. — Nu pot să aleg între tine și ei. Nu e corect.
Darius oftează. — Dar eu am ales deja pentru tine. Dacă vrei să fii cu mine, trebuie să lași trecutul în urmă.
Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Unde e bărbatul care mă ținea de mână când mergeam la piață? Care îmi aducea flori fără motiv? Acum e doar un om rănit, care se apără cu ziduri groase de orgoliu.
Sora mea, Anca, mă sună aproape zilnic. — Ivana, nu te mai recunosc. Ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu mai vii acasă? Mama plânge mereu, tata se învinovățește. Tu nu vezi că el te izolează?
— Nu mă izolează, încerc să mă apăr. Dar știu că mințesc. De luni bune, nu am mai ieșit cu prietenele mele, nu am mai mers la aniversări sau la serbările de la grădiniță unde veneau și părinții mei. Mă simt ca o pasăre într-o colivie aurită — totul e frumos la suprafață, dar sufletul mi-e închis.
Într-o zi, primesc un mesaj de la mama: „Te aștept la noi duminică. Mara vrea să vadă bunicii. Te rog, vino.”
Îi arăt mesajul lui Darius. — Nu pot să-i refuz mereu. Mara are nevoie de bunici. Și eu am nevoie de ei.
El se uită la mine cu ochii goi. — Dacă treci pragul casei lor, să nu te mai întorci aici.
Mă lovește ca un pumn în stomac. — Vorbești serios?
— Da. M-am săturat să fiu mereu al doilea pentru tine.
Îmi tremură mâinile. Mă gândesc la Mara, la ochii ei mari și curioși. Ce-i voi spune dacă într-o zi mă va întreba de ce nu are bunici ca ceilalți copii?
Noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc de copilăria mea în apartamentul mic din cartierul Titan, de serile când mama ne citea povești și tata ne făcea clătite. Îmi amintesc de Anca, cum mă apăra la școală când mă certam cu colegii. Cum pot să renunț la toate astea?
Dimineața, îi spun lui Darius că plec cu Mara la părinții mei. — Poți să vii cu noi sau poți să rămâi aici. Dar eu nu mai pot trăi între două lumi.
El nu spune nimic. Doar se uită la mine cu o tristețe pe care n-am mai văzut-o niciodată. Îmi iau copilul de mână și ies pe ușă. Pe drum, Mara mă întreabă: — Mami, de ce plângi?
— Pentru că uneori, iubirea doare, îi răspund încet.
Ajung la părinți și mă simt din nou acasă. Mama mă strânge în brațe, tata mă privește cu ochii umezi. Anca mă ia deoparte: — Ești sigură că faci ce trebuie?
— Nu știu, îi spun. Dar știu că nu mai pot trăi ruptă în două.
Seara, primesc un mesaj de la Darius: „Îmi pare rău. Poate că am greșit. Dar nu pot să uit ce mi-au făcut.”
Îl iubesc încă. Dar nu știu dacă dragostea noastră poate supraviețui atâtor răni.
Mă uit la Mara cum doarme liniștită între bunici și mă întreb: Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și unde se termină loialitatea față de familie și începe datoria față de noi înșine?