Umbra așteptărilor: Povestea mea despre sacrificiu și regăsire

— Nu, mama, nu vreau să merg la olimpiadă anul acesta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce tata mă privea peste ochelari, cu sprâncenele ridicate a dezamăgire. Era seara târziu, iar în bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a tensiune. Aveam doar paisprezece ani, dar simțeam că port pe umeri greutatea unei lumi întregi.

— Rareș, nu ai de ales, a spus mama, tăios. Tu știi cât ne-am sacrificat pentru tine? Tata a lăsat totul ca să te ducă la meditații, iar eu am renunțat la serviciu ca să fiu cu tine acasă. Nu ne face de rușine!

M-am uitat la mâinile mele, mici și obosite, și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu voiam să-i dezamăgesc, dar nici nu mai puteam să fiu copilul perfect pe care îl voiau. În fiecare zi, programul meu era dictat de dorințele lor: matematică, pian, engleză, apoi teme, apoi iarăși repetiții. Prietenii mei, Vlad și Ioana, mă invitau la fotbal sau la film, dar mereu trebuia să refuz.

— Poate altă dată, le spuneam, deși știam că „altă dată” nu va veni niciodată.

Anii au trecut, iar presiunea a crescut. La liceu, tata a început să mă compare cu fiul vecinilor, Paul, care luase bursă la București. — Uite la Paul, ce băiat deștept! Tu de ce nu poți să fii ca el? Mereu simțeam că nu sunt suficient, că orice aș face nu e destul. Mama îmi repeta obsesiv: — Tot ce facem e pentru tine! Dar eu nu simțeam decât că trăiesc pentru ei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am dorit să fug, să dispar, să nu mai fiu Rareș cel ascultător. Am început să scriu poezii pe ascuns, să-mi spun povestea pe hârtie, dar când mama a găsit caietul, mi l-a rupt în față: — Nu ai timp de prostii! Concentrează-te pe viitorul tău!

A venit și bacalaureatul. Am luat note mari, dar nu destul de mari pentru tata. — Puteai mai bine! Mereu puteai mai bine! Am intrat la facultate la Cluj, la dorința lor, nu a mea. Voiam să studiez arte, dar ei au decis că ingineria e singura cale spre un viitor sigur. În primul an, am făcut atacuri de panică, nu puteam dormi nopțile. Colegii mă întrebau de ce sunt mereu trist, dar nu puteam să le spun adevărul: că nu trăiesc viața mea.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama: — Rareș, trebuie să vii acasă. Tata s-a îmbolnăvit. Am lăsat totul și m-am întors. Am avut grijă de el luni de zile, am renunțat la examene, la prieteni, la orice urmă de independență. Mama mă privea cu ochii goi: — Ești singurul nostru sprijin. Nu ne poți lăsa acum.

După ce tata și-a revenit, am încercat să le spun că vreau să mă întorc la facultate, să-mi trăiesc viața. — Ești egoist! a țipat mama. Cum poți să ne faci asta după tot ce am făcut pentru tine?

Am simțit că mă sufoc. Într-o noapte, am plecat fără să spun nimic. Am dormit la un prieten, apoi am găsit o cameră de închiriat. Am început să lucrez ca ospătar ca să mă pot întreține. Pentru prima dată în viață, simțeam că respir. Dar vinovăția nu mă lăsa în pace. Mama mă suna zilnic: — Nu ne mai iubești? Cum poți să fii atât de nerecunoscător?

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat: — Rareș, pentru cine trăiești? Pentru tine sau pentru părinții tăi? Întrebarea m-a urmărit luni de zile. Am realizat că nu știam cine sunt fără aprobarea lor.

Au trecut ani. Acum am treizeci de ani și încă port cicatricile copilăriei mele. Relația cu părinții mei e rece, distantă. Încă mă doare când îi aud spunând altora cât de mult s-au sacrificat pentru mine, de parcă viața mea e o datorie pe care nu o voi putea plăti niciodată.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” mai devreme, aș fi fost mai fericit? Sau aș fi pierdut tot ce înseamnă familie? Oare iubirea adevărată trebuie să doară atât de tare?

Voi ce credeți? E corect să ne sacrificăm visele pentru a nu-i dezamăgi pe cei care ne-au dat viață? Sau avem dreptul să ne alegem propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să-i rănim pe cei dragi?