Între două focuri: Povestea unei nedreptăți în familie

— Nu știu ce să mai fac, Vlad. Nu mai pot. Simt că mă sufoc în casa asta, am spus încet, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele una în alta, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea. De cealaltă parte a ușii, vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, răsuna din bucătărie: — Ivana, ai uitat să pui sare în ciorbă! Nu știu cum gătești pentru copiii ăștia, dar la noi în familie nu se face așa!

M-am ridicat încet, cu o greutate pe care nu o mai puteam ascunde. De când m-am măritat cu Vlad, am simțit mereu că nu sunt destul de bună pentru familia lui. Dar de când s-a mutat și sora lui Vlad, Ramona, cu copiii ei, totul s-a schimbat. Ramona primea mereu cele mai bune bucăți de carne, haine noi pentru copii, bani pentru rechizite și excursii. Nouă, dacă ne rămânea ceva, era doar ce nu mai folosea ea. Și, mai ales, privirile acelea reci și cuvintele tăioase ale Lidiei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit-o pe Lidia vorbind la telefon cu cineva. — Ramona e singura care a rămas aproape de mine. Ivana… nu știu ce-a văzut Vlad la ea. Nici nu știe să țină casa. M-am oprit în pragul ușii, cu inima bătându-mi nebunește. Am simțit cum fiecare cuvânt mă lovește ca un pumn. M-am întors în camera noastră și am plâns în pernă, fără să pot scoate un sunet.

A doua zi dimineață, Ramona a venit la mine în bucătărie. — Ivana, mama zice că trebuie să speli tu geamurile azi. Eu am treabă cu copiii. Am privit-o lung. — Ramona, și eu am copii. Și eu am treabă. — Da, dar tu stai acasă. Eu trebuie să merg la serviciu. Și oricum, mama zice că tu nu faci destul. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mi se spunea că nu fac destul. Dar nimeni nu vedea că mă trezeam prima și mă culcam ultima, că făceam cumpărături, găteam, spălam, ajutam copiii la teme. Nimeni nu vedea că mă luptam cu oboseala și cu sentimentul că nu sunt niciodată destul.

Într-o duminică, la masa de prânz, Lidia a adus vorba despre moștenire. — Ramona, tu ai grijă de mine. Tu meriți casa asta. Vlad, tu ai ales-o pe Ivana, să vă descurcați cum puteți. Am simțit cum Vlad încremenește lângă mine. Copiii noștri se uitau la noi cu ochi mari. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Vlad a încercat să protesteze: — Mamă, nu e corect. Și noi muncim aici. Și copiii noștri sunt nepoții tăi. Dar Lidia a ridicat din umeri: — Nu mă interesează. Ramona e singura care contează.

În acea noapte, am ieșit pe balcon și am privit cerul. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă nu cumva chiar nu eram destul de bună. Dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmpla. Dar apoi mi-am amintit de copiii mei, de zâmbetele lor când îi luam în brațe, de serile când le citeam povești și de momentele când Vlad mă strângea la piept și îmi spunea că mă iubește. Pentru ei trebuia să fiu puternică.

A doua zi, am decis să vorbesc cu Vlad. — Nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca copiii noștri să crească într-o casă unde nu sunt iubiți la fel ca ceilalți. Nu vreau să simtă că nu merită. Vlad m-a privit lung, cu ochii umezi. — Știu, Ivana. Dar nu știu ce să fac. E mama mea. Nu pot să o dau afară. — Nu vreau să o dai afară. Vreau doar să ne respectăm. Să ne simțim acasă aici. Să nu mai fim mereu cei de pe margine.

În zilele următoare, am început să mă schimb. Am încetat să mai accept toate sarcinile pe care mi le arunca Lidia sau Ramona. Am început să spun „nu”. La început au fost șocate. Lidia a țipat la mine: — Cum îți permiți să vorbești așa? Dar eu am rămas calmă. — Îmi permit pentru că și eu sunt om. Și eu am dreptul la respect.

Vlad a început să mă susțină. Încet-încet, copiii au prins curaj să ceară și ei ce aveau nevoie. Nu a fost ușor. Lidia a devenit și mai rece. Ramona a încercat să mă facă să mă simt vinovată. Dar am mers mai departe. Am început să caut un apartament mic, doar pentru noi. Vlad a fost de acord să strângem bani și să plecăm cât mai curând.

Într-o seară, când am anunțat-o pe Lidia că vrem să ne mutăm, a izbucnit: — O să vă pară rău! Fără mine n-o să vă descurcați! Dar am privit-o în ochi și i-am spus: — Poate că fără dumneavoastră o să ne fie greu. Dar măcar o să fim liniștiți. O să fim o familie adevărată.

Acum, după câteva luni de când am plecat, încă mă doare nedreptatea pe care am trăit-o. Încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar când îi văd pe copiii mei râzând în noua noastră casă, când Vlad mă ia de mână seara și îmi spune că e mândru de mine, știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Ce înseamnă, de fapt, să fii „destul” pentru cei din jur?