Dragostea mamei în umbra Dâmboviței: Sunt eu vreodată destul de bună?

— Nu vezi că iar ai uitat să pui sare în ciorbă? De când te-ai măritat, parcă ai uitat tot ce te-am învățat! vocea mamei răsună în bucătăria mică, plină de aburi și miros de cartofi fierți. Mă opresc din tăiatul morcovilor, cu mâinile tremurânde, și încerc să nu răspund. Nu vreau să audă copiii, dar deja îi simt cum se furișează pe lângă ușă, curioși și neliniștiți.

— Mamă, am pus sare, doar că… poate nu destul, încerc eu să mă apăr, dar știu că orice aș spune nu va fi de ajuns. Mama oftează, se așază greoi pe scaun și mă privește cu acea privire care m-a urmărit toată copilăria: dezamăgire amestecată cu o dragoste pe care nu o pot înțelege nici acum, la 37 de ani.

— Irina, tu nu înțelegi, dacă nu ai grijă de casă, de copii, de bărbat, totul se destramă. Așa am crescut eu, așa te-am crescut și pe tine. Dar tu… tu parcă nu vrei să vezi.

Mă mușc de buze și mă uit la ceas. Mai sunt două ore până când trebuie să-l iau pe Vlad de la grădiniță, iar Maria, cea mare, deja m-a întrebat de trei ori dacă poate merge la bibliotecă după școală. Între timp, gemenii, Radu și Ilinca, se ceartă pe telecomandă în sufragerie. Soțul meu, Paul, e la muncă de la șapte dimineața și nu știu dacă va veni acasă înainte de ora nouă. Facturile s-au adunat pe frigider, iar salariul meu de la supermarket abia acoperă mâncarea și rechizitele copiilor.

Mama a venit la noi acum trei luni, după ce tata a murit. Nu a suportat singurătatea și nici eu nu am avut inima să o las singură la Buzău. Dar de când a intrat în casa noastră, parcă totul s-a schimbat. Fiecare gest al meu e analizat, fiecare decizie e pusă sub semnul întrebării. Mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna, nu ca o femeie matură, mamă de patru copii.

— Irina, nu uita să pui rufe la spălat! Și vezi că iar au lăsat copiii pantofii murdari pe hol! strigă mama din bucătărie, de parcă nu aș fi chiar aici, la doi pași de ea.

— Da, mamă, răspund mecanic, în timp ce încerc să nu izbucnesc în plâns. Nu vreau să mă vadă slabă. Nu vreau să-i dau satisfacția că are dreptate.

Într-o seară, după ce toți copiii au adormit, iar Paul s-a retras în dormitor, am rămas singură în bucătărie. Mama citea o carte la lumina slabă a veiozei. Am simțit nevoia să vorbesc, să-i spun cât de greu îmi este, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Mamă, tu ai fost vreodată nesigură pe tine? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Mama a ridicat privirea, surprinsă. Pentru o clipă, am văzut o altă femeie în ochii ei — obosită, vulnerabilă, nu doar severă și critică.

— De ce mă întrebi asta?

— Pentru că… uneori simt că nu fac nimic bine. Că nu sunt destul de bună pentru copii, pentru Paul, pentru tine. Că tot ce fac e să alerg dintr-o parte în alta și totuși nimeni nu e mulțumit.

Mama a tăcut. A închis cartea și a rămas cu mâinile strânse în poală.

— Irina, când erai mică, și eu mă simțeam așa. Tata era mereu plecat, banii nu ajungeau niciodată, iar eu mă temeam că nu o să reușesc să vă cresc cum trebuie. Dar nu aveam timp să mă plâng. Trebuia să merg mai departe.

— Și acum? Te simți mai bine?

— Nu știu. Poate că nu ne vindecăm niciodată de nesiguranță. Poate doar învățăm să trăim cu ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Aș fi vrut să o îmbrățișez, dar între noi era o distanță pe care nu știam cum să o traversez. Am rămas amândouă tăcute, fiecare cu gândurile ei, în bucătăria luminată slab.

A doua zi dimineață, Maria a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Mama, la școală au râs de mine că nu am adidași noi. Toți au, numai eu nu.

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. Mi-aș fi dorit să pot să-i cumpăr tot ce-și dorește, dar știam că nu am cum. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Știu că nu e ușor, dar te iubesc. Și o să fac tot ce pot pentru tine.

În seara aceea, Paul a venit acasă mai devreme. L-am găsit în bucătărie, cu mama, discutând în șoaptă. Când am intrat, s-au oprit brusc.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, simțind că ascund ceva.

— Nimic, Irina, doar vorbeam despre… facturi, a spus Paul, evitându-mi privirea.

Am știut că nu e adevărat. În noaptea aceea, nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le facem, la toate lucrurile pe care nu le putem spune unii altora. La cât de greu e să fii mamă, fiică, soție, toate în același timp.

Într-o duminică, am decis să mergem cu toții în parc. Era o zi senină, iar copiii alergau râzând printre frunzele căzute. Mama stătea pe o bancă, privind la ei cu un zâmbet trist. M-am așezat lângă ea.

— Mamă, crezi că o să fie vreodată mai ușor?

— Poate nu mai ușor, dar altfel. Copiii cresc, problemele se schimbă. Dar dragostea rămâne. Chiar dacă nu știm mereu cum să o arătăm.

Am privit la copiii mei, la Paul, la mama. Am simțit o liniște ciudată, ca și cum, pentru o clipă, totul era exact așa cum trebuia să fie.

Acum, când toată casa doarme și doar zgomotul slab al tramvaielor se aude dinspre bulevard, mă întreb: oare dragostea mea e de ajuns? Oare copiii mei vor ști vreodată cât de mult am luptat pentru ei? Poate că nu există mame perfecte, dar poate că, uneori, e suficient să fii acolo, chiar și atunci când nu știi dacă faci totul bine.