Lacrimi între pereți: Povestea unei familii românești

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot trăi în dezordinea asta! Ai spus că eu conduc casa asta, dar nu mă lași niciodată să decid nimic!

Vocea mea a răsunat spartă prin apartamentul nostru de la etajul opt, undeva în Drumul Taberei. Mama s-a oprit din spălat vasele, cu mâinile ude, și s-a întors spre mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată. Era furie, era oboseală, era dezamăgire. Dar cel mai tare m-a durut disprețul acela rece, ca o palmă peste suflet.

— Alexandra, dacă nu-ți convine, poți să pleci! Să vedem cât reziști singură, fără să-ți spun eu ce să faci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Aveam douăzeci și șase de ani, un job la o agenție de publicitate, și totuși, în fața mamei mele, mă simțeam ca o fetiță de șapte ani care tocmai a spart o vază scumpă. Tata a intrat în sufragerie, trântind ușa după el, fără să spună nimic. Așa făcea mereu: tăcea și se ascundea în spatele ziarului sau al televizorului, lăsând-o pe mama să fie vocea autorității.

Am crescut într-o familie în care totul trebuia să fie perfect. Mama, Mariana, era profesoară de limba română, mereu cu ochii pe note, pe hainele mele, pe prietenii mei. Tata, Ion, inginer pensionat, nu se băga decât când era vorba de matematică sau de reparat ceva prin casă. În rest, tăcea. Eu eram copilul model: premiantă, olimpică la română, mereu cu temele făcute. Dar niciodată nu era destul.

— Alexandra, de ce ai luat 9 la teză? Ce s-a întâmplat? Nu te-ai pregătit destul? — mă întreba mama cu vocea ei aspră.

— Am avut emoții… — bâiguiam eu, cu ochii în podea.

— Nu mă interesează! Trebuie să fii cea mai bună! Altfel, ce rost are tot efortul nostru?

Ani la rând am trăit cu frica de a greși. Frica de a nu fi destul de bună. Frica de a nu-i dezamăgi. Și totuși, oricât mă străduiam, mereu găseau ceva ce nu făcusem bine. Când am intrat la facultate, mama a venit cu mine la cămin să vadă cu cine stau în cameră. Când am avut primul prieten, Vlad, a făcut o criză pentru că „nu e dintr-o familie bună”.

— Nu vreau să te văd cu băiatul ăla! — mi-a spus într-o seară, când am venit acasă mai târziu.

— Mamă, am douăzeci de ani! Nu poți să-mi alegi tu cu cine să ies!

— Ba pot! Cât timp stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Așa a fost mereu: control, reguli, așteptări imposibile. Tata nu intervenea niciodată. Uneori îl vedeam cum oftează când mama ridica tonul la mine, dar nu spunea nimic. Mă simțeam singură chiar și când eram toți trei la masă.

După ce am terminat facultatea, am încercat să mă mut cu chirie. Mama a făcut o criză de nervi.

— Cum să dai bani pe chirie când ai casă aici? Ce-o să zică lumea? Că nu te-am crescut bine?

Am cedat din nou. M-am întors acasă și am început să mă sufoc. Fiecare zi era o luptă. Orice decizie voiam să iau — de la ce haine să port la ce job să accept — trebuia să treacă prin filtrul mamei. Tata tăcea și se uita la meciuri.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre faptul că am uitat să cumpăr pâine, mama mi-a spus ceva ce m-a rupt în două:

— Alexandra, tu nu ești în stare de nimic fără mine! Dacă n-aș fi eu, ai fi pierdută!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am fugit în camera mea și am plâns ore întregi. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine eram eu? O marionetă? Un copil speriat? O femeie care nu știe să trăiască fără aprobarea mamei?

În zilele următoare, am început să mă gândesc serios să plec. Să-mi iau viața în mâini. Dar frica era acolo, ca o umbră care nu mă lăsa să respir. Dacă avea dreptate? Dacă nu eram în stare de nimic?

Într-o seară, am ieșit cu prietena mea cea mai bună, Ioana. I-am povestit totul, printre lacrimi.

— Alexandra, trebuie să pleci! Nu poți trăi toată viața sub papucul mamei tale! E viața ta!

— Știu… dar mi-e frică. Dacă nu mă descurc?

— O să te descurci! Ești mult mai puternică decât crezi!

Vorbele Ioanei mi-au dat curaj. În noaptea aceea am scris o scrisoare mamei. I-am spus tot ce simt: cât de mult mă doare controlul ei, cât de mult îmi doresc să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru ce fac. Am lăsat scrisoarea pe masă și a doua zi dimineață am plecat cu două valize și inima frântă.

Primele luni au fost grele. Am plâns mult. M-am simțit vinovată. Mama nu mi-a vorbit deloc. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Ai grijă de tine.” Atât. Dar încet-încet am început să respir. Să mă descopăr. Să iau decizii singură. Să greșesc și să învăț din greșeli.

După aproape un an, mama m-a sunat. Vocea ei era mai blândă decât o știam.

— Alexandra… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Mi-e dor de tine.

Am plâns amândouă la telefon. Nu știu dacă vreodată vom fi o familie perfectă. Dar știu că am făcut primul pas spre vindecare.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar ca să nu-i dezamăgim pe cei dragi? Oare când învățăm să ne iubim pe noi înșine mai mult decât aprobarea părinților noștri?