Umbra unei trădări: Povestea mea dintr-un bloc din București

— Irina, trebuie să-ți spun ceva, dar promite-mi că nu te superi pe mine.
Vocea doamnei Stanciu, vecina de la trei, răsuna în urechile mele și acum, deși au trecut deja două săptămâni de atunci. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar eu tocmai mă întorceam de la muncă, cu plasele grele și mintea plină de griji. Am ridicat privirea spre ea, simțind deja un nod în gât.
— Ce s-a întâmplat, doamnă Stanciu?
— Irina, nu vreau să bag zâzanie, dar… l-am văzut pe soțul tău, pe Radu, cu o femeie. Au intrat împreună la voi în apartament, de două ori săptămâna asta, când tu erai la serviciu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am zâmbit forțat, încercând să par că nu mă afectează, dar înăuntru totul se prăbușea. Am urcat scările mecanic, cu inima bubuindu-mi în piept. În apartament, totul părea la locul lui, dar liniștea era apăsătoare, ca o prevestire. Radu era la muncă, copiii la bunici. Am lăsat plasele jos și m-am prăbușit pe canapea, cu ochii în tavan.

M-am gândit la toate momentele în care Radu a venit mai târziu acasă, la mesajele pe care le scria pe ascuns, la felul în care mă evita în ultima vreme. Am încercat să-mi alung gândurile, să-mi spun că doamna Stanciu exagerează, că poate a confundat-o pe femeia aceea cu vreo colegă de serviciu. Dar ceva în mine știa că nu e doar o simplă bârfă de bloc.

Seara, când Radu a intrat pe ușă, am încercat să-l privesc ca de obicei, dar nu am reușit. M-a sărutat pe frunte, iar eu am simțit un fior rece.
— Ce ai, Irina? Pari obosită.
— Sunt doar stresată de la muncă, am mințit eu, evitând să-l privesc în ochi.

În noaptea aceea, am plâns în pernă, fără să scot un sunet. Nu voiam să-i trezesc pe copii, nu voiam să-l trezesc pe el. Mă simțeam singură, trădată, dar și vinovată că nu am curajul să-l confrunt. În zilele următoare, am început să-l urmăresc cu privirea, să-i verific telefonul când făcea duș, să-i miros hainele. Nu am găsit nimic concret, dar suspiciunea creștea ca o boală în mine.

La serviciu, nu mă mai puteam concentra. Colega mea, Mihaela, a observat că sunt abătută.
— Irina, ce ai? Nu ești tu în ultima vreme.
— Nimic, Mihaela, doar oboseală…
Dar adevărul era că mă simțeam prinsă într-o capcană. Nu voiam să cred că omul cu care am împărțit totul timp de doisprezece ani ar putea să mă trădeze. Dar nici nu puteam să ignor ce mi-a spus doamna Stanciu.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am decis să-l confrunt. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin.
— Radu, trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat?
— Cine e femeia pe care o aduci acasă când eu nu sunt?
A rămas blocat, apoi a început să râdă nervos.
— Ce prostii sunt astea? Cine ți-a băgat tâmpeniile astea în cap?
— Doamna Stanciu a zis că te-a văzut.
— Doamna Stanciu? Serios, Irina? O să-ți distrugi familia din cauza bârfelor de la bloc?

Am simțit cum mă sufoc. Nu știam ce să cred. Poate chiar exagerez, poate doamna Stanciu a vrut doar să mă rănească. Dar ceva în privirea lui Radu nu era în regulă. A doua zi, am decis să lipsesc de la serviciu și să stau acasă, să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Am stat ascunsă în dormitor, cu ușa întredeschisă. Pe la prânz, am auzit cheia în ușă. Radu a intrat cu o femeie blondă, tânără, cu un buchet de flori în mână. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu stăm mult, a zis Radu. Irina nu vine azi acasă.
— Ești sigur? a întrebat femeia, uitându-se în jur.
— Da, e la muncă până seara.

Am ieșit din dormitor, tremurând. Radu a încremenit când m-a văzut.
— Irina… nu e ce crezi…
— Ba e exact ce cred, Radu! Cine e femeia asta?
Femeia a început să plângă și a ieșit în grabă. Radu a rămas cu capul plecat.
— Irina, te rog, lasă-mă să-ți explic…
— Nu mai am nevoie de explicații! Ai distrus tot ce am construit împreună!

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am plecat la mama, cu copiii, fără să mă uit înapoi. În zilele care au urmat, Radu a încercat să mă sune, să-mi trimită mesaje, să-mi spună că a fost o greșeală, că nu înseamnă nimic. Dar pentru mine, totul s-a schimbat. Am început să mă întreb dacă nu cumva vina e și la mine, dacă nu am fost destul de atentă, destul de iubitoare. Dar apoi mi-am dat seama că nu eu am ales să mint, să trădez, să distrug o familie.

Acum, stau în camera copilăriei mele, cu copiii dormind lângă mine, și mă întreb: câte femei mai trăiesc aceeași poveste ca mine, în tăcere? Câte dintre noi aleg să ierte și câte să plece? Oare există vindecare după o astfel de trădare sau rămânem mereu cu rana deschisă?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?