Niciodată nu voi mai merge la socri! – O dramă de familie care mi-a schimbat viața
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici și să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Mirosea a sarmale și a cozonac proaspăt, dar în stomacul meu era doar un nod amar. Socrul meu, domnul Ilie, tocmai făcuse o glumă deplasată despre familia mea, iar soacra, doamna Mariana, râdea cu poftă, fără să-și dea seama cât de tare mă rănea.
Vlad, soțul meu, mă strângea de mână sub masă, încercând să mă liniștească. — Hai, Livia, nu te supăra, știi cum e tata, nu vrea să te jignească… Dar eu nu mai puteam. Era a treia oară în ultimele două ore când cineva făcea o remarcă despre părinții mei, despre faptul că tata a rămas fără serviciu sau că mama „nu știe să gătească ca lumea”.
— Livia, dragă, să nu iei în nume de rău, dar la noi în familie nu se ține așa casa, spuse Mariana, privindu-mă peste ochelari. — Vlad, tu ai crescut cu altceva, nu cu mâncăruri de-astea de la plic, nu-i așa?
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresia rece. — Dacă nu vă place cum am fost crescută, de ce m-ați primit în familie? am întrebat, cu vocea spartă.
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat și el, încercând să mă tragă înapoi pe scaun. — Livia, hai, nu face o scenă…
— Nu fac o scenă, Vlad! Dar nu mai pot să tac! M-am săturat să fiu ținta ironiilor voastre de fiecare dată când vin aici! am spus, privind-o pe Mariana drept în ochi.
Ilie a dat din mână, plictisit. — Ești prea sensibilă, fată dragă. Așa e la noi, ne mai luăm la mișto. Dacă nu-ți convine, nu mai veni!
M-am uitat la Vlad, așteptând să spună ceva, să mă apere. Dar el doar a oftat și s-a uitat în farfurie. Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu era doar despre socri, ci despre faptul că Vlad nu avea curajul să-mi fie alături.
Am ieșit pe hol, mi-am luat geaca și am ieșit în curte, tremurând de frig și de furie. M-am așezat pe banca de lângă vișinul bătrân, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam mică, neînsemnată, ca și cum nu aș fi contat niciodată pentru familia lui Vlad.
După câteva minute, Vlad a venit după mine. — Livia, hai înapoi, nu are rost să ne certăm pentru prostiile astea. Știi că mama și tata nu se vor schimba niciodată.
— Și tu? Tu te vei schimba vreodată? am întrebat, cu voce stinsă. — Sau o să stai mereu de partea lor?
Vlad a tăcut. Știam răspunsul, dar aveam nevoie să-l aud. — Nu vreau să-i supăr, Livia. Sunt părinții mei…
— Și eu ce sunt? O străină? am izbucnit. — De fiecare dată când venim aici, mă simt ca un intrus. Nu mai pot, Vlad! Nu mai vreau să vin niciodată la ei!
A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți. — Poate că ar trebui să stăm o vreme departe de ei…
Am plecat acasă în acea seară fără să ne luăm rămas-bun. În mașină, Vlad conducea în tăcere, iar eu mă uitam pe geam la luminile orașului, întrebându-mă unde am greșit. Oare nu meritam și eu o familie care să mă accepte așa cum sunt?
Zilele care au urmat au fost reci și tăcute. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Încercam să-mi găsesc alinarea în muncă, dar gândurile mă urmăreau peste tot. Mama m-a sunat într-o seară, simțind că ceva nu e în regulă.
— Livia, ce s-a întâmplat? Te simt abătută…
Am izbucnit în plâns. — Mamă, nu mai pot. Nu mă vor niciodată acolo. Mă simt ca o povară pentru Vlad…
— Nu ești o povară, fata mea. Dacă nu te prețuiesc, nu-i lăsa să-ți strice sufletul. Tu știi cine ești, nu ai nevoie de aprobarea lor.
Vorbele mamei m-au ajutat să-mi regăsesc puțin curajul. În weekend, Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit împachetând câteva haine.
— Ce faci? Unde pleci?
— La ai mei. Am nevoie să stau puțin departe. Să mă regăsesc.
Vlad a dat din cap, fără să spună nimic. Am plecat cu inima frântă, dar cu sentimentul că fac ceea ce trebuie pentru mine.
La părinți am găsit liniște, căldură și acceptare. Am stat cu mama la povești până târziu, am râs, am plâns, am gătit împreună. Am realizat cât de mult contează să fii iubit pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ar vrea alții să fii.
Vlad m-a sunat după câteva zile. — Livia, îmi pare rău. M-am gândit mult la noi. Vreau să încerc să schimb ceva, să nu mai lași pe nimeni să te rănească. Dar nu știu dacă pot să-i fac pe ai mei să te accepte…
— Nu vreau să mă accepte cu forța, Vlad. Vreau doar să nu mai fiu umilită. Dacă nu poți să fii de partea mea, nu știu dacă mai are rost să continuăm…
A urmat o pauză lungă. — Te iubesc, Livia. Dar nu vreau să-mi pierd familia.
— Dar eu? Eu nu sunt familia ta?
Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. În acea seară am înțeles că uneori, oricât ai încerca, nu poți schimba oamenii. Poți doar să alegi dacă vrei să rămâi acolo unde nu ești iubit sau să pleci spre ceva mai bun.
Mă întreb și acum: câți dintre noi rămânem prizonieri în relații toxice doar de dragul aparențelor? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru a fi acceptați? Poate că adevărata familie este acolo unde sufletul tău se simte acasă.