Când soțul meu era plecat, soacra m-a dat afară: Povestea unei trădări neașteptate

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici!
Vocea soacrei mele, Elena, răsuna ca un tunet în holul mic al apartamentului din cartierul Drumul Taberei. Ploua cu găleata afară, iar eu, cu o sacoșă de cumpărături în mână, rămăsesem împietrită în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Nu-mi venea să cred ce aud. Vlad, soțul meu, era plecat de două zile la Cluj, la un congres medical, iar eu rămăsesem cu mama lui, așa cum făceam de fiecare dată când el era departe. Dar niciodată nu simțisem atâta ostilitate ca în seara aceea.

— Elena, ce s-a întâmplat? De ce mă dai afară? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Nu mai pot! Nu mai suport să-mi văd casa plină de străini! Ai venit aici, ai pus stăpânire pe fiul meu, pe viața mea! Acum, cât Vlad nu e acasă, vreau să pleci! Să-ți găsești alt loc!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Mă uitam la ea, la chipul ei împietrit, la ochii reci care nu-mi lăsau nicio speranță. Am încercat să-i spun că nu pot pleca, că nu am unde să mă duc, dar ea deja îmi arunca hainele pe hol, peste pantofii mei udați.

— Nu mă interesează! Să nu te mai văd aici când mă trezesc mâine dimineață!

Am ieșit în ploaie, cu inima frântă și cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci de pe față. Am stat sub copertina blocului, tremurând, încercând să-mi dau seama ce să fac. Nu aveam părinți în București, iar prietenele mele erau toate ocupate cu familiile lor. Telefonul mi-a vibrat în buzunar: era Vlad.

— Ce faci, iubita mea? Cum e acasă?

Am ezitat o clipă. Să-i spun? Să-l fac să se întoarcă? Dar știam cât de important era congresul pentru el.

— Sunt bine, Vlad. Tu?

— Obosit, dar abia aștept să vin acasă. Mama e ok?

— Da, e totul în regulă, am mințit, simțind cum mi se strânge stomacul de vinovăție.

Am închis și am început să merg pe străzi, fără țintă. Mă gândeam la toate momentele în care Elena mă privise cu dispreț, la toate replicile tăioase, la felul în care mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria mea viață. Îmi aminteam cum, la început, încercasem să-i câștig încrederea: îi găteam mâncărurile preferate, îi cumpăram flori, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei. Dar nimic nu fusese suficient.

Am ajuns la o cafenea deschisă non-stop și m-am așezat la o masă lângă geam. Am comandat un ceai și am început să-mi fac planuri. Nu puteam să mă întorc acasă. Nu puteam să-i stric lui Vlad cariera. Dar nici nu puteam să rămân pe străzi.

Am sunat-o pe Ioana, colega mea de la birou.

— Ioana, știu că e târziu, dar ai putea să mă lași să dorm la tine în noaptea asta?

A ezitat o clipă, apoi a acceptat. Am ajuns la ea după o oră, udă leoarcă și cu sufletul făcut praf. M-a primit cu o îmbrățișare și o pătură caldă.

— Ce s-a întâmplat?

— Soacra m-a dat afară. Fără niciun avertisment. Nu știu ce să fac…

Ioana m-a privit cu milă, dar și cu o urmă de revoltă.

— Nu poți să lași lucrurile așa. Trebuie să-i spui lui Vlad.

— Nu vreau să-l pun între mine și mama lui. Știi cât de mult ține la ea…

— Dar tu? Tu unde ești în povestea asta?

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru Vlad, la cât de mult încercasem să mă integrez în familia lui. Și totuși, eram tot o străină. O intrusă.

A doua zi, am primit un mesaj de la Elena: „Să nu te întorci. Am vorbit cu Vlad. Știe tot.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Orele treceau greu, iar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai neputincioasă. Seara, în sfârșit, m-a sunat.

— Ce s-a întâmplat între tine și mama? De ce ai plecat?

Vocea lui era rece, distantă. Am încercat să-i explic, dar el părea deja convins de varianta Elenei.

— Mi-a spus că ai țipat la ea, că ai încercat să o dai afară din casă. Cum ai putut?

— Vlad, nu e adevărat! Ea m-a dat afară! Te rog, crede-mă!

— Nu știu ce să mai cred, a spus el, apoi a închis.

Am simțit că mă sufoc. Eram singură, fără casă, fără sprijin. M-am gândit să mă întorc la părinții mei, la Buzău, dar nu voiam să par învinsă. În zilele următoare, am început să caut chirie. Am găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, într-un bloc vechi. Ioana m-a ajutat să mă mut. În fiecare seară plângeam, dar încet-încet am început să mă ridic. Am început să ies mai des cu colegii, să mă ocup de mine, să citesc, să merg la sală.

Vlad nu m-a căutat decât după două săptămâni. A venit la mine, cu ochii roșii de oboseală.

— Îmi pare rău. Am greșit. Mama a exagerat. Am vorbit cu vecinii, mi-au spus ce s-a întâmplat cu adevărat. Te rog, iartă-mă.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. Îl iubeam, dar rana era prea adâncă.

— Vlad, nu știu dacă mai pot să mă întorc. Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu după ce ai ales să crezi pe altcineva în locul meu.

A plecat cu capul plecat. Am rămas singură în garsoniera mea, dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că am control asupra vieții mele.

Mă întreb uneori: cât de departe poate merge o mamă pentru a-și păstra fiul aproape? Și cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a fi acceptați într-o familie care nu ne vrea? Poate cineva să ierte cu adevărat o astfel de trădare?