Când am închis ușa în urma fiului meu: Povara vinovăției și curajul de a spune „ajunge”

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa, cu voi în casă, cu reproșuri la fiecare pas, cu ușa trântită și cuvinte grele aruncate ca niște pietre. Am 62 de ani, nu mai sunt tânără, și simt că mă sufoc în propria mea casă!

Vocea mi-a tremurat, dar nu am lăsat lacrimile să curgă. Radu, fiul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe un străin. Lângă el, Andreea, soția lui, își mușca buza de jos, evitând să mă privească. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar lumina galbenă a soarelui se strecura printre jaluzele, desenând umbre pe covorul vechi.

— Mama, exagerezi, a spus Radu, ridicând tonul. Nu e vina noastră că nu ne permitem încă o chirie. Tu ai zis că ne putem muta aici până ne punem pe picioare.

— Da, am zis. Dar au trecut doi ani, Radu! Doi ani în care am simțit că nu mai am loc în propria mea viață. Voi veniți și plecați când vreți, nu mă întrebați nimic, nu mă ajutați cu nimic. Mă simt ca o chiriașă în casa mea!

Andreea a oftat și a ieșit din cameră, trântind ușa. Radu a rămas, cu ochii plini de furie și neputință. Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu am dat înapoi. Ani de zile am trăit cu sentimentul că nu sunt destul, că trebuie să compensez pentru greșelile trecutului. Când soțul meu, Ion, a murit, Radu avea doar 17 ani. Am muncit două joburi ca să-l țin la facultate, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală. Totul pentru el.

— Nu te-am rugat să faci toate astea, a spus Radu, cu voce joasă.

— Nu, nu m-ai rugat. Dar nici nu ai mulțumit vreodată. Și nici nu ai încercat să vezi cât de greu mi-a fost. Acum, când am nevoie de liniște, de un colț al meu, nu pot să-l am. Pentru că tu și Andreea ați transformat totul într-un câmp de luptă.

Radu a tăcut. Am simțit că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit. M-am așezat pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală. Am privit spre fereastră, unde frunzele galbene se roteau în vânt. Mi-am amintit de copilăria lui Radu, de serile când îi citeam povești, de zilele când îi făceam plăcinta preferată cu mere. Unde dispăruse băiatul acela blând?

— Mama, dacă ne dai afară, nu știu unde o să mergem, a spus el, încet.

— O să vă descurcați. Sunteți adulți, Radu. Și eu am fost nevoită să mă descurc, fără să am pe cineva care să mă țină de mână. Poate că tocmai asta vă lipsește: să vă asumați viața voastră.

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea tăcere, am simțit cum se rupe ceva între noi, dar și cum se naște o nouă forță în mine. Ani de zile am trăit cu sentimentul de vinovăție, ca și cum orice problemă a lor era vina mea. Când Radu a picat primul examen la facultate, am plâns nopți întregi, convinsă că nu l-am susținut destul. Când s-a certat cu Andreea, am încercat să-i împac, să-i găzduiesc, să le ofer tot ce aveam. Dar nimic nu era suficient.

În acea seară, după ce au plecat, casa a fost mai tăcută ca niciodată. Am stat pe scaunul din bucătărie, cu o cană de ceai în mâini, și am plâns. Nu pentru că mi-era milă de ei, ci pentru că mi-era milă de mine. Pentru că mi-am dat seama cât de mult m-am pierdut încercând să fiu mama perfectă.

A doua zi, sora mea, Mariana, m-a sunat.

— Elena, ai făcut bine. Nu poți să-i ții la nesfârșit. Trebuie să-și asume viața.

— Știu, dar mă simt ca o criminală. Sunt mama lui, Mariana! Cum să-l dau afară?

— Ești și tu om, Elena. Ai dreptul la liniște. Ai dreptul la viața ta.

Cuvintele ei m-au ajutat să văd altfel lucrurile. Dar nu toți au fost de acord. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a privit cu reproș când m-a întâlnit la lift.

— Să-ți dai afară copilul? Nu se face, doamnă Elena. Eu nu aș fi putut.

Am zâmbit amar și am trecut mai departe. Oamenii judecă ușor când nu știu povestea din spatele ușilor închise.

Au trecut săptămâni. Radu nu m-a sunat. Am aflat de la o prietenă comună că stau cu chirie într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Andreea și-a găsit un job nou, iar Radu încearcă să-și termine masterul. Mă doare distanța dintre noi, dar simt și o liniște nouă. Pentru prima dată după mulți ani, pot să citesc o carte fără să fiu întreruptă, pot să ascult muzica preferată fără să dau volumul mai încet.

Într-o duminică, am găsit un bilet sub ușă. Era scris cu scrisul lui Radu:

„Mamă, nu știu dacă ai avut dreptate sau nu. Dar cred că aveam nevoie să mă trezești. Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. O să încerc să fiu mai bun.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost altfel. Am simțit că, poate, nu am pierdut totul. Poate că uneori, ca să-ți salvezi copilul, trebuie să-l lași să cadă. Și să te salvezi și pe tine.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc cu această povară a vinovăției? Câte dintre noi ne sacrificăm până nu mai rămâne nimic din noi? Oare e greșit să spui „ajunge”, chiar dacă doare?