Lacrimi pe Șoseaua Mihai Bravu: Povestea unei fiice între două lumi

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Ilinca! Ai avut totul la picioare și ai ales să trăiești în mizeria asta cu el!
Vocea mamei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile ieftine și mirosul de ciorbă de perișoare. Paul stătea în prag, cu ochii în pământ, iar Călin, băiețelul nostru de patru ani, se juca pe covor cu o mașinuță stricată.
— Mamă, nu e mizerie. E casa noastră, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Casa voastră? Asta numești tu casă? Pe Wilanowie aveai marmură în baie și bucătărie de designer! Acum stai pe Praga, într-un bloc vechi, cu un bărbat care nu-ți poate oferi nimic!
Paul a ieșit fără un cuvânt. Am rămas singură cu mama și cu rușinea care mă ardea pe dinăuntru.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua când am refuzat să mă mărit cu Vlad, fiul partenerului de afaceri al tatălui meu. Sau poate când am ales să rămân la București, să termin Facultatea de Litere, în loc să plec la Paris, la masterat, cum visase ea pentru mine. Dar sigur s-a rupt de tot când l-am cunoscut pe Paul.

Paul era profesor suplinitor la o școală generală din cartier. Nu avea mașină, nici apartament, nici haine de firmă. Avea însă o blândețe pe care nu o mai întâlnisem la nimeni. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care îmi asculta toate fricile și visele. Când i-am spus mamei că ne-am logodit, a izbucnit în râs:

— Un profesor? Ilinca, tu glumești! Ce viitor ai tu cu el? O să ajungi să numeri banii de la o lună la alta!

Avea dreptate. Număram banii. În fiecare lună. Dar eram fericită. Sau cel puțin așa credeam, până când am aflat că sunt însărcinată.

Sarcina a fost grea. Mama a venit la spital doar o dată, să-mi aducă o geantă scumpă „să nu te faci de râs la maternitate”. Când s-a născut Călin și medicii ne-au spus că are sindrom Down, mama a tăcut. Nu a plâns, nu a întrebat nimic. Doar a plecat. Trei zile nu a răspuns la telefon. Când a venit, mi-a spus doar atât:

— Nu trebuia să se întâmple asta. Dacă ai fi ascultat de mine…

Am simțit atunci că nu mai am mamă. Că sunt singură, cu Paul și cu un copil care avea nevoie de toată dragostea mea.

Au urmat ani grei. Terapie, drumuri la spital, certuri cu Paul din cauza banilor. Mama venea rar, mereu cu daruri scumpe pentru Călin, dar fără să-l privească cu adevărat. Îl mângâia pe cap, apoi își ștergea mâinile de fusta de mătase, ca și cum ar fi vrut să șteargă ceva murdar.

Într-o zi, când Călin avea trei ani, mama a venit cu o propunere:

— Ilinca, am vorbit cu o familie din Elveția. Pot să-l ia pe Călin la o clinică specializată. O să-i fie mai bine acolo. Tu și Paul puteți să vă reconstruiți viața. Să uiți tot ce a fost rău.

Am simțit că mă sufoc. Paul a intrat în cameră, a auzit totul. S-a uitat la mine, apoi la mama:

— Doamnă, Călin e copilul nostru. Nu-l dăm nimănui. Dacă nu puteți să-l iubiți, măcar nu-l răniți.

Mama a plecat trântind ușa. Nu am mai văzut-o luni întregi. În tot timpul ăsta, Paul a fost stâlpul meu. A stat nopți întregi lângă Călin când făcea febră, a renunțat la orele suplimentare ca să-l ducă la terapie. Eu am început să predau meditații acasă, ca să mai aduc niște bani.

Într-o seară, după ce Călin a adormit, Paul m-a întrebat:

— Ilinca, tu regreți? Dacă ai fi ales alt drum, ai fi fost mai fericită?

L-am privit lung. Mi-am amintit de serile în care mama mă ducea la operă, de vacanțele la Viena, de mesele cu argintărie și pahare de cristal. Dar mi-am amintit și de singurătatea din casa aceea mare, de tăcerea apăsătoare dintre mama și tata, de frigul din sufletul meu.

— Nu regret nimic, Paul. Aici e viața mea. Cu tine și cu Călin.

A doua zi, mama a sunat. Vocea ei era stinsă:

— Ilinca, am nevoie să vorbim. Sunt bolnavă. Nu mai am mult.

Am mers la ea. Era slabă, palidă, dar tot elegantă, cu un halat de mătase și perle la gât. M-a privit lung:

— N-am știut să te iubesc altfel decât știam eu. Am vrut să-ți fie bine, dar am uitat să te întreb ce înseamnă „bine” pentru tine. Îmi pare rău.

Am plâns amândouă. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem mamă și fiică. Când a murit, am rămas cu un gol imens, dar și cu o liniște nouă. Am înțeles că nu poți trăi viața altcuiva. Că dragostea nu se măsoară în bani sau lux, ci în răbdare, iertare și curajul de a fi tu însăți.

Acum, când îl privesc pe Călin cum desenează oameni cu zâmbete mari și soare pe cer, mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine? Sau doar încercăm să nu dezamăgim pe alții?