Umbrele trecutului: O convorbire care mi-a schimbat viața

— Alo? am răspuns cu vocea tremurândă, uitându-mă la numărul necunoscut care îmi pulsa pe ecran. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geam ca niște degete nerăbdătoare. Nu obișnuiesc să răspund la numere necunoscute, dar ceva m-a împins să fac asta. Poate era liniștea casei, poate era dorința de a evada din rutina zilei.

— Tu Ema? Ema Popescu? a venit vocea, ușor răgușită, dar cu o căldură familiară care mi-a făcut pielea de găină.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vocea aceea… nu o mai auzisem de peste treizeci de ani, dar era imposibil să o uit. — Da, eu sunt… Cine e? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc emoția.

— Sunt Ewa… Ewa Dumitrescu. Ți-amintești de mine?

Mi-am ținut respirația. Cum să nu-mi amintesc? Ewa fusese cea mai bună prietenă a mea în liceu, sufletul pereche al adolescenței mele, până când totul s-a destrămat într-o singură noapte, cu un secret care ne-a despărțit pentru totdeauna. Nu mai vorbisem de atunci. Nici nu știam dacă mai trăiește în România sau dacă viața a purtat-o pe alte meleaguri.

— Da, Ewa… Ce surpriză! am reușit să spun, deși vocea îmi tremura. Ce s-a întâmplat?

A urmat o pauză lungă, în care am auzit doar respirația ei grea. — Ema, trebuie să vorbim. Nu la telefon. E ceva ce trebuie să știi. E despre… despre acea noapte. Despre Andrei.

Numele lui Andrei a căzut ca o piatră în liniștea camerei. Am simțit cum trecutul mă lovește cu toată forța. Andrei fusese iubitul meu, dar și motivul rupturii dintre mine și Ewa. O trădare, o noapte de petrecere, o minciună care a crescut ca o umbră între noi. Niciodată nu am aflat adevărul. Niciodată nu am avut curajul să-l caut.

— Bine, am spus, aproape șoptit. Ne vedem mâine la cafeneaua de lângă liceu?

— Da, acolo. La ora 5, a răspuns ea, iar vocea îi era încărcată de o tristețe pe care nu i-o știam.

Toată noaptea nu am putut dormi. M-am plimbat prin casă, am privit fotografii vechi, am recitit scrisori pe care le păstrasem într-o cutie de pantofi. Mama, care locuia cu mine după ce tata murise, m-a întrebat de câteva ori dacă sunt bine. I-am spus că da, dar ochii mei trădau furtuna din suflet.

A doua zi, am ajuns la cafenea cu jumătate de oră mai devreme. M-am așezat la o masă lângă geam, cu inima bătându-mi nebunește. Când Ewa a intrat, am recunoscut-o imediat, deși timpul îi lăsase urme pe față. Ne-am privit câteva secunde, apoi ne-am îmbrățișat, stângaci, ca două străine care încearcă să regăsească ceva pierdut.

— Îți mulțumesc că ai venit, a spus ea, privind în ceașca de cafea pe care o frământa între palme. Știu că nu merit.

— Ewa, ce s-a întâmplat atunci? De ce ai dispărut? am întrebat, fără să mai pot ascunde durerea.

Ea a oftat adânc. — Ema, am păstrat un secret prea mult timp. În noaptea aceea, după petrecere, Andrei a venit la mine acasă. Era beat, supărat, și… s-a întâmplat ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple. Nu a fost vina mea, dar nici nu am avut curajul să-ți spun. Am crezut că dacă plec, totul se va uita. Dar nu s-a uitat nimic. Am trăit cu vina asta toată viața.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat între voi?

— Nu a fost dragoste, Ema. A fost confuzie, a fost durere. El te iubea pe tine, dar era gelos, era rănit. Eu eram slabă. Am încercat să-l opresc, dar nu am reușit. A doua zi, am vrut să-ți spun, dar tu deja aflasei ceva din zvonuri și m-ai respins. Am plecat la mătușa mea din Cluj și nu m-am mai întors.

Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Toți anii aceștia am crezut că m-a trădat, că a vrut să-mi fure iubitul. Dar adevărul era mult mai complicat, mai dureros. — De ce nu mi-ai spus atunci? am întrebat printre suspine.

— Mi-a fost frică. Frică de tine, frică de mine, frică de ce ar fi spus lumea. Știi cum e la noi, într-un oraș mic: toți judecă, nimeni nu ascultă. Am preferat să fug.

Am tăcut amândouă o vreme. Am privit oamenii care treceau pe stradă, adolescenți care râdeau, femei cu sacoșe pline de cumpărături, bărbați grăbiți. M-am gândit la mama mea, la tata, la cât de mult m-au protejat de bârfele orașului, dar nu m-au putut proteja de adevărul din inima mea.

— Ce vrei de la mine acum? am întrebat, încercând să-mi adun puterile.

— Iertare, Ema. Nu pot să merg mai departe fără să știu că m-ai iertat. Am cancer. Nu mai am mult. Am vrut să nu plec din lumea asta cu sufletul încărcat de vina față de tine.

Cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am plâns împreună, două femei care și-au pierdut tinerețea, prietenia și liniștea din cauza unei nopți de rătăcire.

— Nu știu dacă pot să te iert acum, Ewa. Dar îți promit că voi încerca. Pentru tine, pentru mine, pentru tot ce am pierdut.

Ne-am ținut de mâini până când soarele a apus. Când am ieșit din cafenea, am simțit că am lăsat o parte din povara mea acolo, pe masa de lemn, printre ceștile goale și șervețelele mototolite.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Oare cât de mult ne poate schimba o singură noapte? Și, cel mai important, putem vreodată să iertăm cu adevărat?