Adevărul meu despre despărțirea de Radu: Ce s-a întâmplat cu adevărat când a plecat?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca sacoul pe spătarul scaunului din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau deja de ore bune. Mirosea a țigară și a parfum străin, iar ochii lui evitau privirea mea.

— Iar începi? Nu ți-e rușine să faci scandal la ora asta? Dacă nu-ți convine, știi unde e ușa, mi-a răspuns rece, fără să clipească.

Așa începea aproape fiecare noapte din ultimii doi ani. Din afară, eram familia perfectă: două fete cuminți, o casă frumoasă în cartierul Tineretului, concedii la mare și la munte, mașină nouă. Dar în spatele ușilor închise, eram doar eu, Irina, o femeie care nu mai știa cine este, prinsă într-o relație care mă strivea încet, dar sigur.

Când Radu a plecat, lumea a aflat doar versiunea spusă de mama lui, doamna Elisabeta. „Băiatul meu a fost un domn! I-a lăsat casa și mașina, să nu-i lipsească nimic. El nu e genul să lase o femeie la greu.” Toate vecinele o ascultau cu gura căscată, iar eu simțeam cum mă sufoc de fiecare dată când ieșeam din bloc și le vedeam privirile pline de milă sau dispreț.

Nimeni nu știa că, de fapt, Radu nu mi-a lăsat nimic din bunătate. Casa era pe numele meu încă de la început, cumpărată cu banii părinților mei. Mașina? O luasem pe credit, pe care tot eu îl plăteam lună de lună. Dar adevărul cel mai dureros era altul: Radu mă mințea și mă manipula de ani de zile. Îmi spunea că nu sunt bună de nimic, că fără el nu aș fi în stare să am grijă nici măcar de fete. Mă făcea să cred că orice greșeală a copiilor era vina mea. Când venea acasă târziu, cu mirosul acela străin pe haine, îmi spunea că sunt paranoică și că „numai o femeie nebună ar gândi așa ceva”.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, am găsit curajul să-l întreb direct:

— Radu, ai pe altcineva?

A râs scurt, disprețuitor:

— Nu te mai uita la telenovele, Irina. Poate ar trebui să te ocupi mai mult de tine, că ai început să arăți ca o gospodină bătrână.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu era prima dată când mă umilea, dar acum nu mai aveam putere să plâng. Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar cui să-i spun? Prietenelor mele le era teamă să mă asculte prea mult, să nu supere „familia perfectă”. Mama îmi zicea mereu: „Rabzi, Irina, că așa e viața. Nu există bărbat perfect.”

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui. „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Semnat: „M.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am făcut o poză mesajului și l-am pus la păstrare. Nu i-am spus nimic atunci. Am început să observ tot mai multe semne: facturi la restaurante unde nu fusesem niciodată împreună, parfumuri noi în baie, haine pe care nu le recunoșteam.

Când i-am arătat dovada, a ridicat din umeri:

— Și ce dacă? Crezi că ești singura femeie părăsită din România? Oricum nu mai simt nimic pentru tine.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat. Fetele au plâns o săptămână întreagă. Eu am rămas cu o liniște apăsătoare și cu o groază de întrebări. Ce am greșit? De ce nu am văzut semnele mai devreme? Cum o să mă descurc singură?

Doamna Elisabeta venea aproape zilnic să „mă ajute”, dar de fapt voia să vadă dacă nu cumva aduc pe altcineva în casă. Odată m-a întrebat direct:

— Irina, tu chiar nu vezi cât de norocoasă ești? Altele rămân pe drumuri după divorț. Tu ai tot ce-ți trebuie.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Nu i-am răspuns nimic atunci. Dar în noaptea aceea am plâns până dimineața. Nu pentru Radu, ci pentru mine. Pentru anii pierduți încercând să fiu soția perfectă pentru un bărbat care nu m-a iubit niciodată cu adevărat.

Au trecut luni până am reușit să mă ridic. Am început să merg la psiholog, să citesc, să ies cu fetele în parc fără să mă mai ascund de privirile vecinelor. Am găsit un job part-time la o librărie din centru. Încet-încet, am început să simt că trăiesc din nou. Fetele s-au obișnuit cu ideea că tata nu mai vine acasă. Uneori îl sunau și el le răspundea sec, grăbit. Nu le-a invitat niciodată la el.

Într-o zi, la librărie, a intrat o femeie cu ochii umflați de plâns. A cerut o carte despre cum să treci peste o despărțire. Am recunoscut în ea aceeași durere pe care o simțisem și eu. Am stat de vorbă cu ea o oră. La final mi-a spus: „Nu știu cum ai reușit să mergi mai departe. Eu nu pot.”

I-am zâmbit trist:

— Nici eu nu am putut mult timp. Dar într-o zi am înțeles că merit mai mult decât să fiu umilită și mințită. Și că nu sunt singură.

Acum, când mă uit în urmă, știu că adevărul meu nu va fi niciodată spus la mesele de duminică ale familiei lui Radu. Pentru ei, eu voi rămâne mereu femeia care „a primit totul pe tavă”. Dar pentru mine și pentru fetele mele, sunt femeia care a avut curajul să spună „ajunge”.

Oare câte femei ca mine mai trăiesc încă în tăcere, ascunse după uși închise? Câte dintre noi avem curajul să ne spunem adevărul și să ne recâștigăm demnitatea?