Când familia se destramă: Povestea Anei și a drumului pierdut către fiica ei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! Mara țipa, cu ochii plini de lacrimi și furie, iar vocea ei răsuna în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îi tremurau, iar eu stăteam în fața ei, cu spatele lipit de perete, incapabilă să găsesc cuvintele potrivite. În acea clipă, am simțit că tot ce am construit împreună în douăzeci și patru de ani s-a prăbușit într-o secundă.

Mă numesc Ana și, dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să fiu acuzată de propria mea fiică de ceva atât de grav, aș fi râs amar. Am crescut-o singură pe Mara, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când ea avea doar șase ani. Am muncit două joburi, am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală, doar ca să nu-i lipsească nimic. Dar, într-o zi de martie, Mara a venit acasă cu ochii roșii și mi-a aruncat în față o acuzație care m-a sfâșiat: „Știu că tu ai spus la facultate că am copiat la examen. Nu te mai suport!”

Am rămas fără aer. Nu înțelegeam nimic. Nu știam nici măcar că Mara avea probleme la facultate. Încercam să-i explic că nu am vorbit cu nimeni, că nu aș fi făcut niciodată așa ceva, dar ea nu voia să audă. S-a încuiat în cameră și, zile întregi, nu mi-a mai vorbit. Mă uitam la ușa ei în fiecare seară, sperând să iasă, să mă privească, să-mi spună că totul a fost o neînțelegere. Dar nu s-a întâmplat.

În acele zile, casa noastră s-a umplut de tăcere. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Mergeam la muncă la supermarket, mă întorceam acasă și găseam aceeași liniște apăsătoare. Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreba mereu ce s-a întâmplat, dar nu puteam să-i spun. Cum să-i explici cuiva că fiica ta te urăște pentru ceva ce n-ai făcut?

Într-o seară, am găsit curajul să bat la ușa Marei. „Mara, te rog, lasă-mă să-ți explic. Nu am vorbit cu nimeni despre tine. Nu aș fi făcut niciodată asta.”

A deschis ușa doar cât să-mi vadă chipul. „Nu mai are rost, mamă. Nu mai am încredere în tine.” Și a închis-o la loc.

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea strictă când era mică? Poate am muncit prea mult și n-am fost destul de prezentă? Poate că, fără să-mi dau seama, am pus presiune pe ea să fie mereu cea mai bună? Gândurile mă sfâșiau și nu găseam niciun răspuns.

Au trecut săptămâni. Mara nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Își făcea bagajele și pleca la facultate sau la prietene, iar eu rămâneam singură cu vinovăția și neputința mea. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la universitate: Mara era acuzată oficial de plagiat. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns.

Am mers la universitate, disperată să aflu adevărul. Secretara, o femeie blândă pe nume Irina, m-a privit cu milă: „Doamnă, cineva a trimis un e-mail anonim cu dovezi. Nu știm cine a fost.” Am plecat de acolo cu sufletul făcut bucăți. Cine ar fi putut face asta? De ce Mara credea că eu sunt vinovată?

Într-o seară, când Mara s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu ea. „Mara, te rog, trebuie să mă crezi! Eu nu aș fi făcut niciodată așa ceva!”

A izbucnit: „Atunci cine? Doar tu știai că am avut probleme! Tatăl meu nici nu mă sună! Tu ai vrut mereu să fiu perfectă!”

Am simțit cum se rupe ceva în mine. „Nu vreau să fii perfectă, Mara. Vreau doar să fii fericită. Și să știi că te iubesc, orice ar fi.”

A izbucnit în plâns și a fugit din casă. Am rămas singură, cu fața în palme, simțind că pierd tot ce am mai drag pe lume.

În zilele următoare, am încercat să aflu cine ar fi putut trimite acel e-mail. Am vorbit cu colega ei de cameră, Roxana, care mi-a spus că Mara s-a certat recent cu o altă colegă, Bianca. Am început să bănuiesc că poate acolo era cheia. Dar Mara nu voia să audă nimic.

Într-o duminică dimineață, când Mara era acasă, am găsit curajul să-i spun: „Mara, dacă nu mă crezi pe mine, te rog măcar vorbește cu Roxana. Poate ea știe cine a făcut asta.”

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată după mult timp. „Nu știu dacă mai pot avea încredere în nimeni.”

Am simțit atunci cât de mult a rănit-o lumea asta și cât de mult am rănit-o eu, fără să vreau. I-am lăsat spațiu, dar i-am arătat că sunt acolo pentru ea.

După câteva zile, Mara a venit acasă cu ochii roșii de plâns. „Mamă… Bianca a recunoscut că ea a trimis e-mailul. Era geloasă pe mine.”

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună. Nu i-am reproșat nimic. Doar i-am spus: „Te iubesc și voi fi mereu aici pentru tine.”

Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte. Încă există răni și tăceri între noi. Dar încercăm să reconstruim ceva ce părea pierdut pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: cât de ușor se poate rupe o familie? Și cât de greu este să refaci puntea spre sufletul copilului tău? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur un lucru: dragostea nu renunță niciodată.