„Tu toată ziua nu faci nimic, copilul doar doarme și mănâncă” – Povestea unei mame care luptă pentru înțelegere

— Tu toată ziua nu faci nimic, copilul doar doarme și mănâncă!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu gresia rece sub picioarele mele goale. M-am oprit din spălatul biberoanelor, cu mâinile ude, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Mara, fetița noastră de două luni, tocmai adormise după o oră de plâns neîntrerupt, iar eu mă simțeam deja la capătul puterilor.

— Vlad, nu e chiar așa… am încercat să spun, dar vocea mi s-a pierdut printre zgomotele de la televizor. El nici măcar nu s-a uitat la mine. S-a trântit pe canapea, a oftat și a început să butoneze telefonul.

M-am uitat la el cu o furie mocnită, dar și cu o disperare pe care nu mai reușeam s-o ascund. De când s-a născut Mara, zilele mele s-au transformat într-o succesiune de treziri la fiecare două ore, scutece murdare, colici, alăptat și încercări disperate de a adormi un copil care nu voia să doarmă. Nu mai știam ce zi e, nu mai știam când am făcut duș ultima dată. Dar pentru Vlad, totul părea o vacanță prelungită.

Mama mea îmi spunea mereu: „Așa e la început, trebuie să te obișnuiești. Toate femeile trec prin asta.” Dar eu nu voiam să mă obișnuiesc cu sentimentul de invizibilitate. Nu voiam să fiu doar „mama care stă acasă”.

Într-o seară, după ce Mara a adormit în sfârșit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, simt că nu mă vezi. Că tot ce fac nu contează…

A ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Și eu sunt obosit. La muncă e groaznic, șeful mă bate la cap toată ziua. Măcar tu ești acasă.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am vrut să țip, să-i spun că acasă nu înseamnă odihnă, că acasă înseamnă să fii mereu alertă, să nu ai timp nici să mănânci. Dar am tăcut. M-am dus în baie și am plâns în surdină, să nu trezesc copilul.

Zilele au început să semene între ele. Vlad venea tot mai târziu acasă, Mara plângea tot mai mult, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele dispăruseră una câte una, fiecare cu viața ei. Mama venea uneori să mă ajute, dar de cele mai multe ori îmi spunea doar să fiu mai puternică.

Într-o zi, când Mara avea febră și eu eram la capătul răbdării, am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina. Simt că mă sufoc. Vlad nu mă ajută deloc, iar Mara plânge întruna.

Irina a oftat la telefon.

— Știu că e greu, dar trebuie să vorbești cu el. Să-i explici clar ce simți. Poate nu-și dă seama…

Am închis telefonul cu un nod în gât. Cum să-i explic unui bărbat crescut într-o familie unde mama făcea totul și tata doar venea acasă să mănânce și să doarmă? Cum să-i explic că nu vreau să fiu ca mama?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care i-am spus lui Vlad că nu mai pot, el a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Eu nu mai suport plânsul ăsta continuu!

Am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o pe Mara în brațe și am ieșit pe balcon. Era frig, dar aveam nevoie de aer. Am privit luminile blocurilor din jur și m-am întrebat câte alte femei stau acum pe balcon, cu un copil în brațe și cu sufletul gol.

A doua zi dimineață, am decis să plec la mama. Am făcut bagajul în tăcere, iar Vlad nici măcar nu m-a întrebat unde mă duc. La mama am găsit puțină alinare, dar și acolo am simțit privirea ei critică.

— Nu trebuie să fugi de probleme, Ana. Trebuie să le rezolvi.

Dar cum să le rezolv singură? Cum să-i explic unui bărbat că maternitatea nu e vacanță? Că fiecare zi e o luptă cu oboseala, cu frustrarea, cu sentimentul că nu ești suficientă?

După o săptămână la mama, Vlad m-a sunat.

— Când te întorci? Nu pot să fac totul singur.

Am râs amar.

— Acum înțelegi?

A tăcut. Pentru prima dată, am simțit că poate a înțeles ceva. Când m-am întors acasă, Vlad era schimbat. Nu mult, dar suficient cât să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Seara a încercat să o adoarmă pe Mara. A fost stângaci, dar a încercat.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Dar știu că nu mai pot să tac. Știu că trebuie să vorbesc despre ce simt, chiar dacă doare. Și mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte mame se simt invizibile în propria lor casă? Poate e timpul să nu mai tăcem.