Când familia nu cunoaște limite: O seară de Ajun care mi-a schimbat viața

— Nu, mama, nu mai pot! Nu mai vreau să fiu gazda tuturor mofturilor și nemulțumirilor voastre! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei luminate de beculețele bradului. Era Ajunul Crăciunului, iar masa era întinsă, mirosul de cozonac și sarmale plutea în aer, dar în sufletul meu era furtună.

Mama s-a oprit din tăiatul fripturii, cu cuțitul suspendat în aer. Tata, cu sprâncenele încruntate, a lăsat paharul pe masă. Irina, sora mea mai mică, s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă nu mă recunoștea. În colțul camerei, unchiul Gică și mătușa Viorica, veniți fără să anunțe, schimbau priviri jenate.

Totul a început cu două zile înainte, când mama m-a sunat să-mi spună că „poate vin și Gică cu Viorica, dar nu e sigur”. Am oftat, dar am zis „bine”, deși știam că nu mă simt pregătită pentru încă doi oameni la masă. Nu era vorba doar de mâncare sau spațiu — era vorba de liniștea mea, de faptul că fiecare sărbătoare se transforma într-un maraton de nervi și compromisuri. Dar nu am avut curaj să spun „nu”.

Ajunul a venit cu agitație: Irina a ajuns cu două ore întârziere, tata s-a certat cu ea pentru că nu a adus vinul pe care îl promisese, iar mama a început să plângă că „nimeni nu o ajută și totul cade pe ea”. Eu alergam între bucătărie și sufragerie, încercând să împac pe toată lumea. Când au sunat la ușă unchiul Gică și mătușa Viorica, cu două sacoșe pline de cadouri ieftine și pretenții mari, am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Vai, ce bine că am ajuns! Să știi că ne era dor de cozonacul tău, Nicoleta! a exclamat mătușa, intrând ca la ea acasă.

Am zâmbit forțat și am încercat să-mi ascund dezamăgirea. În fiecare an era la fel: veneau fără să anunțe sigur, criticau tot ce făceam — de la felul în care aranjam masa până la cât de puțin zahăr pun în cozonac. Tata le ținea partea, mama se victimiza, iar eu mă simțeam invizibilă.

Seara a continuat cu discuții tensionate: unchiul Gică a început să povestească despre cât de greu îi este lui la serviciu, făcând aluzii că ar avea nevoie de bani împrumut; mătușa Viorica a criticat cadoul pe care i l-am făcut Irinei („Nu era mai bine să-i iei ceva mai practic?”). Mama a început să ridice tonul, tata s-a retras la televizor. Eu simțeam că mă sufoc.

La desert, când am adus prăjiturile pe masă, mătușa a spus:
— Nicoleta, tu chiar nu te gândești că poate ar trebui să te mai și odihnești? Arăți obosită rău!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am privit-o în ochi și am spus:
— Poate dacă nu ar trebui să fac totul singură și dacă nu ar trebui să fiu mereu gazda perfectă pentru toată lumea, n-aș fi atât de obosită!

A urmat o liniște apăsătoare. Mama s-a ridicat brusc:
— Ce-i cu tine? De ce vorbești așa?

— Pentru că m-am săturat! M-am săturat să fiu mereu cea care tace și înghite! M-am săturat să văd cum fiecare Crăciun devine un chin pentru mine doar ca voi să fiți mulțumiți!

Irina a încercat să mă calmeze:
— Nico, hai, nu strica seara…

— Nu eu o stric! Seara asta e stricată de ani de zile! Doar că nimeni nu vrea să vadă!

Tata a ridicat vocea:
— Nu se vorbește așa în casa asta! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

M-am uitat la el și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii:
— Poate chiar asta ar trebui să fac…

Am ieșit din sufragerie și m-am dus în dormitor. Am stat acolo minute bune, ascultând cum dincolo de ușă vocile se ridicau, apoi scădeau. M-am gândit la toți anii în care am acceptat orice doar ca să nu supăr pe nimeni. La toate momentele în care am pus fericirea lor înaintea liniștii mele. La toate Crăciunurile în care am zâmbit fals.

După un timp, Irina a venit la mine:
— Nico, hai înapoi… Mama plânge, tata e nervos…

— Irina, nu mai pot. Nu mai vreau să fiu tapetul pe care toți își șterg picioarele. Poate că e timpul să mă gândesc și la mine.

A tăcut. Apoi m-a îmbrățișat strâns:
— Îmi pare rău că nu te-am văzut până acum…

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la cât de greu e să pui limite când familia te-a învățat mereu să te sacrifici. La cât de vinovată mă simțeam pentru că am spus ce simt. Dar și la cât de eliberator a fost.

A doua zi dimineață am găsit masa goală și casa tăcută. Mama nu mi-a vorbit toată ziua. Tata m-a privit cu răceală. Unchiul și mătușa au plecat devreme. Irina mi-a lăsat un bilet: „Sunt mândră de tine”.

Poate că am stricat un Crăciun. Dar poate că am salvat toate celelalte care vor urma. Oare câți dintre noi trăim ani întregi în tăcere doar ca să nu supărăm pe nimeni? Și cât ne costă liniștea asta falsă?