„Dacă mama lui are atâția bani, să plătească ea pensia alimentară!” – Povestea unei mame singure din cartierul Pantelimon

— „Dacă tot are mă-sa bani, să plătească ea pensia alimentară!”

Cuvintele astea, aruncate cu dispreț de vecina de la trei, doamna Stanciu, încă îmi răsună în minte. Era o după-amiază de aprilie, iar eu mă întorceam de la serviciu, cu sacoșele pline și cu Vlad, băiatul meu de șapte ani, agățat de mâna mea. Pe scara blocului, discuția dintre doamna Stanciu și domnul Ilie, administratorul, s-a oprit brusc când m-au văzut. Dar nu destul de repede încât să nu aud replica aceea, scuipată ca o sentință.

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Am trecut pe lângă ei, cu capul sus, dar înăuntru mă sfâșia rușinea. Nu pentru că aș fi avut bani, ci pentru că nu aveam. Pentru că, de când m-a părăsit Sorin, tatăl lui Vlad, fiecare zi era o luptă cu lipsurile, cu facturile, cu privirile pline de milă sau de judecată ale vecinilor.

În apartamentul nostru mic din Pantelimon, liniștea era spartă doar de vocea lui Vlad:
— Mami, de ce se uită toți așa la noi?

Ce să-i spun unui copil de șapte ani? Că lumea judecă fără să știe? Că tatăl lui a ales să plece, să-și facă o viață nouă cu altcineva, iar noi am rămas să adunăm cioburile?

— Nu contează, puiule. Noi suntem o echipă, nu-i așa?

A zâmbit, dar ochii lui căprui căutau răspunsuri pe care nu le puteam da. În acea seară, după ce l-am culcat, am stat la masa din bucătărie și am plâns în tăcere. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu puternică pentru Vlad și alta în care eram doar o femeie obosită, copleșită de griji.

Sorin nu mai plătise pensia alimentară de luni bune. Îl sunasem, îi trimisesem mesaje, îl rugasem. De fiecare dată, răspunsul era același:
— Nu am acum, Roxana. O să-ți dau când pot. Oricum, tu ai mama aia cu pensie mare, nu?

Mama mea, doamna profesoară Dobre, pensionară, locuia la Buzău. Avea o pensie decentă, dar nu era milionară, așa cum credeau toți. Mă ajuta cât putea, dar nu voiam să devin povara nimănui. Tata murise de câțiva ani, iar mama era singura mea alinare, dar și ea avea grijile ei.

Într-o zi, la ședința cu părinții, am simțit din nou privirile. Doamna dirigintă, doamna Popescu, a spus:
— Vlad este un copil bun, dar ar avea nevoie de mai mult sprijin acasă. Poate ar fi bine să discutați cu tatăl lui.

Am simțit cum mă înroșesc din nou. Ce să-i spun? Că tatăl lui nu mai vrea să audă de noi? Că nu răspunde la telefon decât când are chef să mă umilească?

După ședință, m-am întâlnit cu Ana, mama Mariei, colega lui Vlad. M-a tras deoparte:
— Roxana, nu vreau să te superi, dar am auzit că Sorin nu te mai ajută deloc. Cum te descurci?

Am zâmbit forțat:
— Ne descurcăm. E greu, dar nu avem de ales.

— Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Știu cum e, și eu am crescut fără tată.

Cuvintele ei m-au atins mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Era prima dată când cineva nu mă judeca, ci mă înțelegea. Dar mândria nu m-a lăsat să cer ajutor.

Seara, după ce Vlad a adormit, am scos din dulap dosarul cu actele de divorț și hotărârea judecătorească privind pensia alimentară. Am citit-o de zeci de ori, ca și cum literele acelea ar fi putut să-l facă pe Sorin să-și amintească de fiul lui. Dar nu. Pentru el, Vlad era doar o obligație, o cheltuială în plus.

Într-o zi, am primit o citație de la judecătorie. Sorin mă dăduse în judecată să-i scadă pensia alimentară, motivând că nu are venituri. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să-i explic lui Vlad că tatăl lui nu vrea să-l ajute nici măcar cu atât?

La proces, Sorin a venit cu noua lui iubită, o blondă cu unghii lungi și telefon scump. S-a uitat la mine cu un zâmbet superior.
— Roxana, nu mai am bani. Să te ajute mama ta, că oricum are pensie mare.

Judecătoarea m-a privit cu milă. Am încercat să-mi păstrez demnitatea, dar vocea mi s-a frânt:
— Nu cer pentru mine, ci pentru copilul nostru. Vlad are nevoie de tatăl lui, nu doar de bani.

Sorin a ridicat din umeri. Pentru el, totul era o formalitate. Am ieșit din sală cu lacrimi în ochi, dar cu Vlad de mână. El nu știa nimic. Pentru el, tata era doar o fotografie pe noptieră și o promisiune goală.

În bloc, bârfele continuau. Doamna Stanciu îi spunea oricui voia să asculte:
— Roxana se descurcă, are mama profesoară! Să nu ne plângă nouă de milă!

Am început să evit scara blocului, să cobor pe ușa din spate, să nu mai dau ochii cu nimeni. Mă simțeam invizibilă și totuși expusă. Singura mea alinare era Vlad, care mă îmbrățișa seara și-mi spunea:
— Mami, eu te iubesc cel mai mult!

Într-o zi, mama a venit la București. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Roxana, nu ești singură. Nu lăsa lumea să te doboare. Ai pentru cine lupta.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Poate că nu aveam bani, dar aveam dragoste. Și poate că asta conta mai mult decât orice pensie alimentară.

Acum, când îl privesc pe Vlad dormind, mă întreb: oare chiar pot banii să cumpere liniștea? Sau doar adâncesc prăpastia dintre oameni? Voi ce credeți?