„Nu mai veniți fără să anunțați” – Povestea unei mame care și-a pierdut locul în viața fiului ei

— Vă rog, nu mai veniți fără să anunțați, a spus Irina, cu voce joasă, dar fermă, în timp ce ținea copilul la piept. Stăteam în pragul ușii, cu oala de ciorbă aburindă în mâini, iar mirosul de leuștean și carne fiartă părea să se izbească de pereții reci ai apartamentului lor nou. M-am simțit ca un intrus, ca o străină care nu mai are dreptul să intre în casa fiului ei fără permisiune.

Nu era prima dată când veneam așa, pe nepusă masă. De când s-a născut Vlad, nepotul meu, simțeam că trebuie să fiu acolo, să ajut, să aduc mâncare, să mai spăl un rând de haine, să le fiu aproape. Așa făcea și mama mea, așa făceau toate femeile din satul nostru din Buzău. Dar aici, la București, în apartamentul lor mic de la etajul patru, regulile erau altele.

— Nu vreau să vă supărați, dar avem nevoie de intimitate. Uneori abia apuc să dorm și mă sperii când sună cineva la ușă, a continuat Irina, evitând să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la fiul meu, Radu, care stătea în spatele ei, cu mâinile în buzunare. Nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu o privire vinovată, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar nu avea curaj.

— Am adus ciorbă, am zis încet, aproape șoptit. Poate vă prinde bine…

Irina a zâmbit slab și a luat oala din mâinile mele. — Mulțumim mult, chiar ne prinde bine. Dar vă rog… data viitoare să ne sunați înainte.

Am plecat cu pași mici pe scara blocului, simțind că fiecare treaptă mă apasă mai tare. În autobuz, cu mâinile goale și ochii umezi, m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea prezentă? Oare am sufocat-o pe Irina? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu să fiu mamă și soacră în același timp?

Acasă, am pus ibricul pe foc și am stat la geam, privind cum plouă peste blocurile cenușii. Mi-am amintit de vremurile când Radu era mic și venea acasă cu genunchii juliți. Îl luam în brațe, îi puneam rivanol și îi făceam supă cu tăiței de casă. Acum, nu mai avea nevoie de mine. Avea familia lui, regulile lui.

Seara, m-a sunat sora mea, Mariana. — Ce-ai pățit, Lenuța? Parcă ai plâns.

— Am fost la Radu… și Irina mi-a spus să nu mai merg fără să anunț. M-am simțit ca o musafiră în casa copilului meu.

— Eh, nu mai e ca pe vremuri. Tinerii ăștia vor intimitate, vor să fie lăsați în pace. Nu te supăra pe ei, dar nici nu te umili. Ai și tu viața ta!

Dar ce viață mai am? De când am rămas văduvă, Radu și nepotul erau tot ce aveam. Prietenele mele s-au mutat la copii sau la țară. Eu am rămas aici, între patru pereți, cu amintirile și cu dorul.

A doua zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, îți mulțumim pentru ciorbă. Irina nu a vrut să te supere. E foarte obosită și are nevoie de liniște. Te iubim.”

Am răspuns scurt: „Vă înțeleg. Să fiți sănătoși.”

Dar nu înțelegeam. Nu înțelegeam cum am ajuns să fiu o povară. Să trebuiască să cer voie să-mi văd nepotul. Să nu mai pot intra oricând în casa unde am pus suflet și bani, unde am ajutat la zugrăvit și la montat mobila.

În zilele următoare, am încercat să mă țin ocupată. Am ieșit la piață, am stat la coadă la farmacie, am vorbit cu vecina de la doi despre facturi și pensii. Dar nimic nu-mi umplea golul din suflet.

Peste o săptămână, m-a sunat Irina. — Lenuța, poți să vii mâine? Am nevoie de ajutor cu Vlad, trebuie să merg la medic.

Am simțit o bucurie amestecată cu teamă. — Sigur că vin, am răspuns repede.

Când am ajuns, Irina era palidă și obosită. — Îmi pare rău pentru data trecută. Nu vreau să vă simțiți dată la o parte. Dar uneori simt că nu mai pot, că nu mai am aer…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. — Știu că nu e ușor să fii mamă. Dar nici să fii soacră nu e simplu. Nu vreau să vă deranjez, vreau doar să vă ajut.

— Știu, Lenuța. Dar am nevoie să știu că am și eu control asupra casei mele. Că pot să stau în pijama fără să mă gândesc că intră cineva pe ușă.

Am înțeles atunci că nu era vorba doar despre mine. Era vorba despre spațiul lor, despre nevoia lor de a-și construi o familie după regulile lor. Dar tot mă durea. Pentru că eu nu știam să fiu altfel decât mama care vine cu ciorbă și grijă.

De atunci, sun înainte să merg. Uneori mă cheamă, alteori nu. Încerc să-mi găsesc rostul în altceva: citesc, merg la biserică, mai ies cu vecinele. Dar dorul de Radu și Vlad nu se stinge niciodată.

Mă întreb uneori: oare așa trebuie să fie? Să ne retragem încet din viețile copiilor noștri, chiar dacă sufletul ne strigă să rămânem aproape? Sau poate trebuie să învățăm să iubim de la distanță, cu discreție și răbdare?

Poate că fiecare generație are dreptatea ei. Dar cine vindecă dorul unei mame care nu mai are voie să intre oricând în casa copilului ei?