Casa pe care nu am ales-o: Povestea mea despre libertate și prețul ajutorului

— Valentina, nu uita să stingi lumina de la baie! Și nu mai aduce prieteni după ora zece, te rog! vocea tatălui meu, domnul Dinu, răsuna din hol, ca un ecou al copilăriei mele, deși aveam deja 28 de ani. Mă oprisem în pragul sufrageriei, cu mâna pe clanță, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă apasă pe umeri ca o povară invizibilă.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt străină în propria casă. Când tata mi-a spus, cu o mândrie reținută, că pot să mă mut în apartamentul lui din Drumul Taberei, fără să plătesc chirie, am crezut că e un gest de iubire. „Să nu te chinui cu chirii scumpe, Valentina. E casa ta, dar să ții cont de niște reguli, da?”

La început, am acceptat. Eram obosită de naveta zilnică din Chitila și de garsoniera rece pe care abia mi-o permiteam. Tata mi-a dat cheia cu un zâmbet larg, dar și cu o listă lungă de reguli: fără petreceri, fără să gătesc după ora opt, fără să schimb mobila, fără să aduc băieți peste noapte. „Nu vreau să-mi găsesc casa răvășită, Valentina!”

Am încercat să mă adaptez. Seara, când mă întorceam de la muncă, îmi făceam ceaiul în liniște și citeam pe canapea, cu lumina slabă a veiozei. Dar liniștea era doar la suprafață. În fiecare zi, tata venea neanunțat, „să vadă dacă totul e în regulă”. Deschidea dulapurile, verifica dacă am spălat vasele, dacă am șters praful. Odată, a găsit o cană nespălată și a ridicat din sprâncene: „Așa ții tu casa?”

Într-o seară, am adus-o pe prietena mea, Irina, să stăm la povești. Am râs, am ascultat muzică încet, dar la 22:15 tata a sunat la ușă. „Ce se întâmplă aici? Nu am spus să nu aduci oameni după zece?” Irina a plecat jenată, iar eu am rămas cu un nod în gât.

— Tata, nu mai sunt copil! am izbucnit într-o zi, când a venit să-mi aducă niște mere de la țară.
— Nu ești copil, dar nici nu te comporți ca un adult responsabil! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

M-am simțit mică, neputincioasă. Cum să plec? Salariul meu de la librărie abia îmi ajungea pentru mâncare și facturi. Prietenul meu, Radu, mă întreba mereu de ce nu ne mutăm împreună, dar știam că tata nu ar accepta niciodată să-l aduc în casa lui. „Nu vreau bărbați străini aici!”

Într-o noapte, am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă vecinii. Mă simțeam captivă între recunoștință și frustrare. Oare cât valorează libertatea? Merită să renunț la liniștea mea doar pentru a nu-l supăra pe tata?

Mama încerca să mă liniștească la telefon:
— Lasă-l, Valentina, așa e el, vrea să te protejeze. Dar tu știi ce e mai bine pentru tine.

Dar nu știam. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o listă nouă de reguli, scrisă cu pixul pe o foaie de matematică. „Nu uita să aerisești zilnic. Nu lăsa hainele ude pe calorifer. Nu primi colete fără să mă anunți.” Am simțit că mă sufoc.

Radu a venit într-o seară cu două cafele și un zâmbet cald:
— Hai să plecăm, Valentina. Găsim ceva mic, dar al nostru. Nu mai poți trăi așa.

Am început să caut anunțuri de chirii. Fiecare apartament părea prea scump, prea departe, prea mic. Tata a aflat și a făcut o criză:
— Cum să dai bani pe chirie când ai casa ta? Nu-ți pasă de mine, de sacrificiile mele?

Am simțit că mă sfâșii între două lumi: loialitatea față de tata și nevoia mea de libertate. Într-o dimineață, m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Aveam cearcăne adânci și ochii roșii de la plâns.

Într-un final, am strâns curajul și i-am spus tatei:
— Mulțumesc pentru tot, dar trebuie să plec. Vreau să am casa mea, regulile mele. Vreau să fiu adult.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:
— Să nu uiți că ușa asta va fi mereu deschisă pentru tine. Dar să nu uiți nici cât am muncit pentru ea.

Am plecat cu două valize și inima frântă. Primele luni au fost grele. Am împărțit chiria cu Radu într-o garsonieră mică, dar pentru prima dată am simțit că respir. Tata nu mi-a vorbit o vreme, dar apoi mi-a trimis un mesaj: „Sper că ești bine. Ai grijă de tine.”

Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rănit omul care m-a iubit cel mai mult. Dar știu că, pentru prima dată, casa în care trăiesc e cu adevărat a mea.

Oare câți dintre noi trăim în case care nu ne aparțin cu adevărat? Cât de mult suntem dispuși să sacrificăm din libertatea noastră pentru liniștea părinților?